Românii nu fac altceva decât să se plângă că sunt prea săraci

În ziua aceea, îi lăsasem nievestei maşina să meargă la mall, că trebuia să-mi spargă salariul pe fiţe. Aşa că, după serviciu, mă duc la hotel Napoca, să iau un rechin până în Floreşti: bloggerii nu merg cu autobuzul pentru că acolo nu fac rost de subiecte, şi apoi ce mai scriu ei?

La staţia de rechini, vine un taxi cu o doamnă înăuntru. Crezînd că doamna coboară, întreb:
– Liber?
– Unde mergi? mă întreabă.
– Floreşti! zic.
– Te duc eu!
– Bun, zic, mirosindu-l că e requin. Cât?
– 10 lei, zice el.
– Hai să merem, zic eu.
– Nu, zice, că mai aştept să-mi umplu maşina.
– Şefu! îi zic. Atunci îţi dau 8 lei (o cursă de Floreşti e 3-4 lei), numa’ să plecăm. Îţi plătesc eu locul ăla pe care-l aştepţi, da’ hai să merem că mă grăbesc.

Şefu nu se rabdă şi mai ia o doamnă pe care mi-o aruncă în spate, în Logan. Pornim.

După care începe tot drumul să-mi facă capul calendar cu ce serviciu mi-o făcut el mie, că m-o dus cu 8 lei; taxiul, zice el, mi-ar fi luat dublu.

Ca în certurile conjugale, aleg să tac.

Pe drum, înainte să se înscrie spre Polus, opreşte să se uite la autostopişti: “să văd dacă nu am ceva cunoscuţi pe aici, să-i duc la Săvădisla”, guiţă şeful. Autostopiştii evită cu graţie, şeful insistă, îi claxonează, autostopiştii ezită, Groparu începe să se irite:
– Şefu! Păi ce facem, nu am vorbit că nu mai iei pe nimeni? Acuma musai să ne înghesuim în spate?

Pentru cei care nu mă cunoaşte: io am 1.85 m şi mereu am probleme cu întinsul copanelor în maşini şi Logane. Plm!

Şeful rânjeşte în retrovizoare, încurcat, şi porneşte.
– E loc de trei persoane în spate la Logan, nu se lasă el.
– Dvs. aţi stat vreodată trei persoane în spate la Logan? întreb.

Io eram năcăjit că plăteam dublul cursei de Floreşti, şi că, pe lângă asta, şefu’ vroia să mă înghesuie ca pe evrei.

În momentul ăla, celelalte două tovarăşe de drum nu se rabdă.
– Domnu’, nu vă supăraţi… zice una. Da’ sunteţi aşa, pretenţios…
– Nu de asta e vorba, doamnă dragă, îi zic. E vorba de înţelegerea pe care-am avut-o.
– Păi toţi trebuie să ajungem acasă, zice.
– Dacă îmi spunea de la început că mai ia oameni, nu vă mai încurcam.
– Apăi dacă aveţi bani, trebuia să luaţi taxiu’…
– Păi da, am bani! Că muncesc de-mi sar ochii, zic.
– Păi şi noi nu muncim? se bagă ailantă, cu jar sub limbă. Şi io am copil la facultate şi n-am bani să-i dau!
– Doamnă dragă! îi zic. Cum adică să-i daţi bani? Io am lucrat toată facultatea, în anul întâi aveam două locuri de muncă (true story).
– Da, şi eraţi la cu taxă, zice.
– Nu, eram la buget, că nu prea erau locuri cu taxă în ’97. Şi nici ai mei nu sunt bogaţi, şi am avut cele mai grele examene şi numai eu ştiu cum le-am luat, că stăteam la cămin şi mă mai şi gospodăream, să nu-s din Cluj să-mi facă mama de mâncare.
– Păi şi ce, nouă ne este uşor? behăie toţi, într-o coaliţie satanică.
– Nimănui nu-i uşor, zic. La tăţi ni-i greu. Dar dvs. sau alţii ca dvs. ajung acasă şi poate se relaxează după o zi grea. Eu mă arunc la calculator şi mai trag 2-3 ore de muncă, şi n-am chef să ajung acasă nervos şi înghesuit.

După serviciu, eu muncesc la trust.

– Că ce, noi nu muncim când ajungem acasă? sar gospodinele. Mâncare, spălat…
– La alea o ajut şi io pe nievastă-mea, zic. Vorbesc de ce e de făcut după aia. Că io nu stau să mă uit la “Pariu cu viaţa” şi “Ploaia de stele”!

Se lăsă o tăcere nasoală în Logan. Erau oameni simpli, şi eu mă lăsasem un pic dus de nervi; plus că nu-mi şade bine să livrez aroganţe în Logane. Da’ bă, cum pana mea, student clujean la locuri cu taxă şi să primească bani de la părinţi? Şi, mai mult, să fiu înghesuit pe banii mei?

– Asta e, mai zic. Banii se fac greu, emit eu crunta filozofie. Dar eu muncesc mult şi nu mă plâng că mi-e greu!

Ajung la destinaţie, cobor din maşină, îi dau omului banii şi le urez tuturor “sănătate şi prosperitate” (mai ales doamnei cu copilul întreţinut) – într-o tăcere suspectă. Pun pariu că tot iadul s-a dezlănţuit la gura lor după ce am plecat, că-s o vinitură cu aere de prinţ Duda care nici măcar maşină nu am (chestie perfect adevărată).

Înainte de a intra în casă, intru în generosul magazin Profi din Floreşti, să iau ceva de haleală. La raionul de carne de pui încep să mă holbez şi să calculez.

– Vă servesc cu nişte pulpe? întreabă vânzătoarea, când m-a văzut cum umflam ochii la vitrină.
– Da, zic, da’ nu din astea dezosate, vă rog. Astea îs prea scumpe.

38 lovituri, dă-i și tu!