Rodica

Thursday, 9 January 2014, 23:46 | Categoria : Serioshenii
Taguri : ,

Rodica era elevă în clasa a V-a la care eram diriginte, un pedagog de şcoală 9 (chiar aşa era şcoala: şcoala numărul 9).

Rodica era de la casa de copii, o amărâtă şi o prăpădită.

– Rodica, unde-i maică-ta? o mai necăjeau educatoarele.
– A plecat şi m-a lăsat… ţiganca dracului.

Invariabil educatoarele de la casa de copii râdeau, văzînd cum Rodica le prelua cuvintele robotic.

Rodica era repetentă. Nu era cea mai dezgheţată fetiţă din şcoală, la casa de copii îşi făceau toţi temele fără să se zdrobească prea mult, şi pe lângă asta nici nu avea un rinichi. Ca orice copil de la orfelinat, tânjea după afecţiune ca un câine de pripas. De multe ori o auzeam la oră chicotind după domnul diriginte, alteori o surprindeam uitîndu-se lung la mine sau cântînd manele cu ochii fixaţi în ochii mei (“beau beau! mi-am înşelat iubita…”).

Dar preferatul ei rămânea băiatul frumuşel cu ochi albaştri. Căruia aşa îi şi spunea: “Ochi Albaştri!” Şi chicotea mereu cu el. Şi tot anul l-a iubit pe Ochi Albaştri şi l-a hărţuit, şi el s-a lăsat hărţuit. Clasa a V-a. Copii.

Odată am mers cu şcoala în excursie, şi până nu m-a luat de mână nu s-a lăsat. Ca pe un copilaş m-a luat. De cealaltă mână s-au agăţat, ca Leonardo di Caprio de vesta de salvare, două gemene care se certau şi-şi ziceau “proasto! nebuno! ţiganco!” dacă uneia i se părea că cealaltă îi invadează jumătatea ei de palmă. Copii cu sufletul pârjolit, nedoriţi de nimeni. Profesorul cel tânăr de engleză şi franceză umbla flancat de trei domnişorici de a cincea şi de-a şasea, şi s-a supărat rău când, la terminarea excursiei, Rodica l-a pupat pe mână.

Apoi Rodica a făcut o criză de rinichi. Urâtă. Au chemat Salvarea. Eram la altă oră, dar am ieşit repede când mi-a spus un elev că pe Rodica o duc la spital. M-am dus la ea, am strâns-o de mânuţă şi i-am zis:
– Rodica! Să nu-ţi fie frică. O să fie bine. Zi şi tu: o să fie bine!
– O să fie bine, a repetat ea, neconvinsă.

Afară erau vreo 3 grade, ambulanţa nu avea încălzire şi pe ea o palpau pe burtică, cu maiouaşul suflecat. Dirigintele a plecat de acolo să nu-i vadă buricuţul, dar i-a rugat pe medici să aibă grijă de ea, că e o amărâtă şi o prăpădită.

Apoi Rodica a fust dusă şi internată în spital. O zi, două… 4. A venit şi ora de dirigenţie, şi copiii mă tot întrebau:
– Domnu’ diriginte, ce mai ştiţi de Rodica? E bine?
– Da, e bine.

Domnu’ diriginte nu avea unităţi pe cartelă să sune la spital, prelua şi el informaţiile pe care le auzea în cancelarie. La salariu, totuşi, şi-a reîncărcat creditul şi a sunat-o pe educatoarea Rodicăi.
– E bine Rodica! Poate mergeţi să o vizitaţi, că e singură, la ea nu vine nimeni. E la Pediatrie, pe Horea.

Domnul diriginte şi-a amintit când şi-a făcut operaţia de îndreptare de sept şi a stat 7 zile în spital fără nici un prieten, şi de plictiseală vrusese să o seducă pe sora şefă – o mamaie cu varice descurajante. La 18 ani, săptămâna aia departe de prieteni i se păruse cel mai infect lucru pe care-l poate cineva trăi. Posibil ca şi acuma să creadă la fel.

Aşa că domnu’ diriginte, la următoarea oră de dirigenţie, i-a întrebat pe elevi:
– Dragii mei, ce ziceţi, îi facem Rodicăi o vizită surpriză la spital?
– DAAAAAAAA!
– Haidem.
– Domnu’ diriginte, noi nu putem veni! sar câţiva.
– Atunci luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi-i un mesaj de îmbărbătare Rodicăi!

Domnul diriginte a tras cu ochiul. Şi era să moară de înduioşat ce era, văzînd prunci de clasa a V-a cum nu au alte cuvinte de consolare decât cele preluate de la părinţii lor: “dragă Rodica, să dea Dumnezău să fie bine…”

Apoi ne-am suit, toată clasa, fără bilet, în autobuz. 20 şi ceva de elevi. Am făcut un calcul scurt: 20 şi ceva de amenzi sunt vreo două salarii. E bine. Dar am avut noroc, am circulat fără surprize.

În faţa spitalului, le-am spus elevilor:
– Mă duc să-i iau Rodicăi nişte fructe, cine mai vrea să contribuie?
– Eu!
– Eu!
– Domnu’ diriginte, vă rog frumos, mă împrumutaţi? Vreau să dau şi eu 30.000 lei! (pe vremea aceea, moneda românească era ferfeniţă)

Am luat contribuţiile elevilor, am pus şi eu şi am umplut vreo două plase de banane şi mere şi sucuri “naturale”.

Apoi am urcat spre salon. Portarul – să nu-şi creadă ochilor!
– Unde mergeţi?
– Bună ziua, avem o elevă internată sus…
– Nu se poate! Sunteţi prea mulţi!

Atunci, domnul diriginte a făcut ce ştia mai bine.
– Unde e domnul director al spitalului? Vreau să vină aici! Sunt profesor! (pe vremea aceea, pe funcţia de profesor încă nu făcuseră caca toţi miniştrii educaţiei)

N-a venit directorul, a venit ceva soră şefă, doamnă doctor… nu mai ştiu.

Nu mai ştiu nici ce i-am zis, în afară că Rodica nu are pe nimeni, că e o amărâtă şi o prăpădită şi că am venit cu clasa să o vizităm. Şi că trebuie să ne lase!
– În 20 de ani de când lucrez aici nu am văzut aşa ceva la Pediatrie, a zis doamna doctor soră şefă.

Am urcat la Rodica şi o jumate de oră m-am uitat cum fetele din clasă au mângâiat-o pe mână şi pe păr. Apoi am plecat, în hohotele ei.

În câteva zile s-a externat şi lucrurile au reintrat în normal.

La finalul anului, am aflat vestea bombă: casele de copii se închideau şi pruncii urmau să fie transferaţi în case maternale. Pe Rodica urmau să o transfere undeva în… Sălaj sau Zalău? Satu Mare? Nu mai ştiu. Oricum, din clasa a VI-a urma să n-o mai avem colegă.

Am făcut atunci petrecere de adio. Ca de obicei, mi-am ameninţat toţi elevii că dacă nu vin la petrecere îi las corijenţi la engleză, franceză şi dirigenţie, şi au venit cam toţi. A venit şi Ochi Albaştri. Şi i-am dedicat petrecerea Rodicăi. Aveam toată clădirea la dispoziţie, era o după-masă frumoasă de iunie, copiii alergau prin şcoală şi făceau tot ce nu avuseseră voie tot anul în timp ce zbierau ca din gură de şarpe. Mai ieşeam o dată pe oră să le spun să se potolească, dar toţi ştiau că nu vorbesc serios.

Apoi, la uşa cancelariei unde corectam ultimele lucrări şi-mi făceam planurile de lecţie a bătut cineva. Era Rodica, cu vreo 6 colege care o împingeau de la spate: ioi, zi-i, tu Rodi, tu!!!
– Domnu’ diriginte… vrei… vreţi să dansezi cu mine? Să dansaţi?

Ce era să zică domnu’ diriginte? S-a dus. Şi a dansat cu Rodica cea de juma’ de metru şi o ţinea de umeri în timp ce ea îl ţinea de coate. Şi Rodica, pentru că nu-şi putea pune capul pe umărul domnului diriginte, îşi punea capul pe umărul ei. Şi se alinta.

În ziua în care a trebuit să plece, am făcut pe dracu-n patru şi din toată sărăcia am luat un film foto şi am făcut poze cu Rodica. Rodica cu prietenele ei, Rodica cu colegele ei de la casa de copii, Rodica cu doamna directoare, Rodica cu clasa, Rodica cu domnul diriginte, Rodica cu toate fetele, Rodica cu profa de fizică. A rămas să-i trimit pozele la noua adresă, pe care urma să o aflu de la fostele ei educatoare de la fosta casă de copii. Chestie pe care nu am mai reuşit să o fac, filmul este nedevelopat de… 11 ani de zile, cred că s-a şi stricat. Dar măcar am reuşit să o fac pe Rodica să râdă şi să se simtă specială şi iubită de toată clasa în ziua aceea de iunie când a plecat şi a dispărut fără urmă.

Nu aş vrea să fiu ipocrit. Momentele astea au fost singurele de strălucire în cariera mea foarte imperfectă, de numai doi ani, de dascăl şi diriginte. Nu ştiu cu câtă engleză şi franceză au rămas foştii mei elevi după orele cu mine (presupun că nu cu foarte multă dacă nu s-a făcut nici unul traducător), mi-am pierdut şi cumpătul şi i-am mai tras de perciuni, am vorbit şi urât cu ei atunci când simţeam că vorba bună şi alte strategii din tolbă nu dau roade. Profesor debutant, sunt sigur şi ştiu sigur că am făcut greşeli peste greşeli şi am dat gherle gârlă.

Dar mă umplu de revoltă când aud despre profesori şpăgari. Mă umplu de revoltă. Rău mă umplu!

52 de lovituri pentru “Rodica”

  1. 1Bogdan B

    ufffff…. :sad:
    Abia ce am ajuns si eu prima oara (pentru mai multe zile) in orasul tau si m-ai intristat :(
    Maica-mea e profesoara pensionara, a facut meditatii in prostie cu toti copii care vroiau sa invete mai mult si niciodata nu a luat nimic pentru asta… asa era “la tara”.

  2. 2Bibi

    😥 ce frumos!

  3. 3Gigi

    Bag de seamă că orice comentariu din partea mea este de prisos! Regretul meu este că profesorii spăgari nu citesc aceste rânduri…..sau dacă le citesc, nu crapă de rușine!

  4. 4Gigi

    Nu arunca filmul.
    Este foarte probabil sa poti obtine fotografiile. Daca tot ti-ai amintit de el, ia si du-l la developat la un studio foto/oameni priceputi!
    Oricum o sa ai o revelatie cand o sa vezi pozele. Sentimentul pe care ti-l da ‘descoperirea’ fotografiilor vechi, procesate clasic e ceva aparte, incomparabil cu click-poc – astea din era digitala.
    In ceea ce priveste cariera de profesor: viata merita traita si numai pentru o clipa care te multumeste – daca in cariera de profesor ai avut o perioada de multumire/stralucire, atunci cu siguranta a meritat cariera ta si scurtul drum al profesoratului.

  5. 5Ciprian

    Trebuie să o găsești pe Rodica.

  6. 6Groparu Nemernic

    @ Bogdan B: si eu am facut ore cu copiii in timpul meu liber, gratis ca aeru’, dar asta nu o oprit-o pe directoarea de scoala sa-mi cheme inspectia pe cap pe motiv sa “nu-mi fac planurile de lectie”. Asta in conditiile in care colegii mei care plecau cu saptamanile in Spania erau iubiti pentru ca veneau de acolo cu cafele, ciocolati… A, si la final a insistat sa nu-mi dea 10 la inspectia la lectie pentru definitivat, desi aveam un teanc de… 1 kil jumate numai cu planuri de lectie.
    @ Gigi: nici un comentariu din partea ta nu este de prisos, domnu’ Gigi!
    @ Gigi2: am notat. Acuma trebuie sa caut filmul cela.
    @ Ciprian: ar trebui, dar nici nu mai stiu care e numele ei de familie…

  7. 7Val Vesa

    Incepe de la scoala, era catalog, erau detalii personale in fisa elevului etc ….
    Daca te pot ajuta cu ceva, zi-mi.

  8. 8Groparu Nemernic

    @ Val Vesa: scoala s-a desfiintat, pentru ca buget mic si copii putini. Ar trebui sa-mi iau o zi sa umblu prin arhive, anale… d-alea. Si da, poate ar trebui sa fac asta :) ca mare e Facebook-ul.

  9. 9roșu vertical

    Cauta filmul, caut-o pe Rodica. Minunata poveste!

  10. 10visina

    Eu sunt profesor debutant si desi am intrat in invatamant cu gandul de a nu ramane prea mult pe aici dar mi se lipeste usor usor de suflet meseria asta. Si eu am copii care sunt flamanzi, au o foame ca de lup de afectiune si care alearga stoluri stoluri spre mine in curtea scolii pentru o imbratisare. La fel pateste si profesorul de sport. M-au infiorat si pe mine stirile aparute in ultimele zile si ma bucur ca sunt demascate astfel de practici. Exista prea multi oameni cu adevarat frumosi care isi pun tot sufletul in meseria asta (plus niste ore suplimentare gratis, efort dublu pentru ca cei mai slabi nu fie marginalizati iar uneori si bani din portofel) si care nu sunt vazuti si apreciati (pe motiv de dosar prea subtire 😯 ).
    Multumesc pentru povestea asta, e mereu binevenit un strop de inspiratie

  11. 11Adrian

    Ma doare mult ce o sa scriu in continuare dar…
    Ai stat in invatamant doar doi ani si nu ai apucat sa-ti pierzi (prea tare) naivitatea de incepator. Daca ai fi stat 20, ai fi inceput postarea probabil cu “da, am primit si eu cate ceva la viata mea de profesor dar…

    Ei, uite, chestia asta ma umple de revolta.
    Indiferent cat bine ai vrea sa faci foamea (sistemul, in ultima instanta) te obliga sa…

    Iar de final: e scrisa minunat.

  12. 12alexnicolae

    am predat matematica 2 luni (meditatii doar), pe vremea cand lucram in 2 locuri si faceam si facultate.

    dupa 2 saptamani i-am zis la un copil ca nu are de ce sa faca meditatii pentru ca e ok si se descurca. zicea ca stie, dar parintii insista; a urmat o discutie cu parintii si laudat copilul.

    al doilea, era cam asa, cand veneam la el in vizita gaseam caietul si manualul exact acolo unde le lasase cu o saptmana in urma :) . Cu el am invatat cele mai multe: ca sa treci un examen, trebuie sa stii extrem de putine lucruri si e complet ineficient sa parcurgi toata materia. Ne-am concentrat doar pe materia de baza si cateva automatisme corect (scrie toate formulele pe care ti le amintesti) Un punctaj foarte mare se da pe formule, pe elemnte de forma.

    A luat examenul !

  13. 13Dani Novac

    Foarte frumos povestit. Mi-ați ridicat părul pe mâini pe alocuri, domnule fost-diriginte. 😳

  14. 14Mihaela Curea

    Ce poveste frumoasa!

  15. 15Groparu Nemernic

    @ Dani: si actual diriginte! Ia ada carnetu’ de note incoa’, e semnat?

  16. 16alex

    eram in 1995 cand am dat admitere la liceu(pe vremea aceea se dadea admitere) si mama ce s-a gandit : vezi doamne copilul ei sa ia ceva ore de meditatie la limba romana si matematica asa sa fie ea sigura ca ii intra pruncul la liceul dori-mai ales ca era concurenta de 3 pe loc. A vorbit cu dna prof de Matematica care imi preda in scoala generala-care a zis ca nu e cazul, dar daca vrea ma asteapta la ea acasa sa mai lucram ceva in plus-dar fara banii, si nu a vrut sa ia nici un ban, si nici cadou nu a acceptat, a acceptat doar florile si asta dupa ce am intrat la liceu. La limba romana ce s-a gandit mama: cumnata ei(sotia fratelui ei cel mai mare care e si preot) e profesoara de limba romana si preoteasa si mediteaza copii pentru addmitere la liceu. Raspunsul preoteseii: e prea tarziu pt copilul tau la meditatii, la ce liceu da? la ala? unde este concurenta si copiii ce dau la liceul respectiv fac mediatii cate 2 ani, sa mearga la alt liceu si a mai si spus ca mediatiile se platesc, i-a si zis tariful. Bineinteles ca nu am facut cu ea mediatii, am facut cateva ore cu dna prof de limba romana din liceu si am intrat al 3-lea pe liceu-la liceul cel mai bun atunci. Concluzia: sunt si profesorii deosebiti care fac tot ce fac din pasiune-cum am avut prof in scoala generala si liceu, dar si profesorii care fac numai pt banii si care nu au nici o jena de a cere banii de la oricine si nu au frica de D-zeu.

  17. 17Coral

    Foarte frumoasa povestea. Ar fi foarte fain sa reusesti sa o gasesti pe Rodica si sa ne povestesti ! Asteptam pozele :)

  18. 18Silu Cartoon

    Gropare, eu am avut o profa la liceu, care si o punga de pufuleti lua, numa sa-i duci ceva. Nu-ti imagina ca era vreo amarata. Era doar dependenta de ideea de a primi. Si daca nu-i duceai nimic, puteai sa inveti cat voiai, ca te invartea pe toate partile, urla la tine pana nu mai stiai nimic. Era foarte interesant cum puteai fi foarte slab si luai un 9 un 10, daca erai “donator” sau aveai parintii la o farmacie sau un spital ceva. Femeia te scula in picioare si incepea: “Nu-i asa ca euglena verde e compusa din… etc. etc. etc.?”. Si elevul, rusinat el insusi de ce se intampla (omul oricum nu stia nimic de la sine), zicea printre dinti un “Da’ sfios. Si uite asa pana la final. Apoi lua unu de top din clasa si-l terfelea de nu mai stia de el, asa de-un 6… Omul stia cuvant cu cuvant… inutil. Si uite asa stragea la final o echipa de corigenti special cu scopul ca acestia sa-si cumpere notele la final. Chiar pe la sfarsit de liceu, stiu ca s-au adunat o mana buna de oameni cu probleme si au pus mana de la mana sa-i cumpere cadouri, stiau ca e singura lor sansa sa termine liceul. Au pus “bunatatile” pe catedra si o asteptau infrigurati, dar cu speranta, in fata clasei. Cand a sosit femeia, a inceput sa tune in stanga si-n dreapta, pe ideea ca cum isi permit sa faca asa ceva. Si dupa o mustruleala buna si dura, cu urlete si tipete, au fost trimisi la bancile lor. Erau cutremurati. Isi perdusera ultima sansa, ultima speranta de a termina liceul. Asa ca au mers spre catedra sa inceapa sa-si stranga “investitia”. Lucrurile au luat insa brusc o intorsatura fericita cu sugestia profesoarei: “Nu, nu. Alea lasati-le acolo!” Toata clasa a rasuflat usurata. :)

  19. 19daniel.c

    tre sa recunosc ca nu ma las usor impresionat, dar…jos palaria pentru poveste, poate pentru ca si eu am fost jumatate de Rodica la un moment dat, poate ar trebui sa incerc sa dau si eu ceva inapoi, mi-ai dat de gandit

    bravo

  20. 20Ela

    Nea Gropare, zau, hai sa o cautam pe Rodica! Apelam si la Albano Power si emisiunea lui Cosi Lontani/Cosi vicini in care cauta persoane disparute, daca e nevoie.

  21. 21Groparu Nemernic

    @ Ela: amu stau si ma gandesc… nu sunt chiar sigur ca i-ar placea foarte tare sa se regaseasca in cuvintele astea, care o descriu intr-o perioada cand era foarte vulnerabila. Nu stiu, ma mai gandesc!

  22. 22ErRon

    Sunt curioasă ce s-a ales da fata asta. Poate faci un efort şi te interesezi, poate a ajuns bine, poate e fericită; nu-i musai să-i spui că ai scris despre ea, s-ar putea, într-adevăr să fie jenată.
    La şcoala mea sunt o mulţime de copii de la “centru” ; vin de acolo, din vacanţe, marcaţi, crispaţi, mutilaţi sufleteşte, înrăiţi.
    O elevă, fetiţă cu deficienţe multiple, când s-a apropiat ora de venire a delegatului după ea, şi-a ascuns valiza sub catedră în speranţa că fără valiză nu pleacă.

  23. 23Groparu Nemernic

    @ ErRon: auci! Saraca…

  24. 24Raul

    Stimate coleg, mulţumesc pentru articol. M-am emoţionat. Și eu am fost odată profesor debutant …:)

  25. 25"Ochi Albastri"

    Multumim pentru dedicarea si eforturile facute, sunt apreciate mai mult acum, decat atunci. A fost o placuta rememorare a acelor vremuri, o scanteie care a dat curs multor amintiri frumoase. Si eu sunt curios de ce s-a intamplat mai apoi cu Rodica,Marius si Catalin, colegi de care nu mai stim nimic. Voi sapa si eu dupa informatii.
    Cu respect, Timo Campean

  26. 26Honci Baci

    de la escapade demne de kusturica la umoru asta cu dintii inclestati, le-ai dus pe toate cu brio… da asa frumos n-ai scris de cand citesc io blogu.
    pentru asta … le chapeau!
    Cat despre Rodica, Ochi albastri si restu … poate ar fi mai nimerit sa faci un volum de nuvele. Ma abonez primul la el.
    Cu adevarat din spermatozoizi campioni 😈

  27. 27borg

    Noi am avut in liceu un profesor de romana extraordinar. Am facut fix o poezie si un text literar. Dar ne-a invatat de ce sa ne legam si ce si cum sa comentam. Carti de comentarii nu am vazut nici prin binoclu macar. Restul de materie a fost distractie. Ba ne-a si trimis pe la olimpiade, asa de pe o zi pe alta, olimpiade pe care le-am ratat, etapele urmatoare adica, ca nimeni nu credea ca mergem mai departe si am aflat dupa ceva zile ca trebuia sa continuam. La bac nimeni nu a avut probleme, rezultatele fiind mult mai bune decat la clasa paralela care memora comentarii cu alt profesor.

  28. 28Viorica

    Mai, mai sa nu te recunosc…N-am mai citit bloguri de o vesnicie (fb e de vina) si uite ce surpriza minunata ma astepta. Cine stie ce s-a ales de Rodica, dar un lucru e sigur: si pentru ea perioada aceea a fost ca o raza de soare si sigur ca nu l-a uitat pe tanarul diriginte…

  29. 29Horatiu

    Mi-ar placea sa te pot ajuta sa o gasim pe Rodica. Sunt curios ce s-a intamplat cu ea. Daca gasesti filmul, te pot ajuta sa il developezi la unul dintre cei mai buni din tara. Filmul cu siguranta nu este distrus, mai ales ca a stat neatins intr-un locsor al lui (temperatura, umiditate relativ constanta).

  30. 30Zym3r

    o vrem pe rodica.

  31. 31alunelu

    Daca o gasesti ai subiect pentru al doilea film.

  32. 32Irealia

    Salut!

    Mi-am șters lacrimile și mi-am făcut curaj să-ți las două vorbe, pentru că povestea Rodicăi e povestea copilului abandonat. Am convingerea că Rodica nu a uitat niciodată momentele pe care i le-ai oferit. E foarte probabil să fie singurele frumoase din viața ei. Și-ți mulțumesc și eu pentru omul care ești.
    Mama mea a crescut într-un orfelinat și mi-a povestit despre oameni și fapte. Și acum, când e bunică, are lacrimi în ochi amintindu-și de cei care i-au făcut un grăunte de bine, măcar. Întâmplarea – misterioase-s căile destinului – a făcut ca ea să ajungă director al aceleiași case de copii în care a crescut, situată într-unul din orașele pe care le-ai pomenit tu mai sus. Ai adresa mea de mail, dacă crezi că te pot ajuta, nu ezita.

  33. 33Laura Lungu

    Sunt profa de 18 ani. La un liceu amarat, cu elevi amarati, care au probleme inimaginabile. Povesti ca cea cu Rodica se petrec zilnic la noi. Incercam sa le facem mici bucurii, sa le inseninam vietile pe cat se poate, iar ei ne dau inapoi inzecit: afectiune, respect si, pe cat se poate, rezultate bune la invatatura. De nepretuit! Este una dintre cele mai frumoase profesii din lume! Bravo, domnule fost profesor/ diriginte. Rodica isi aduce aminte de tine, poate cu mai multa caldura decat crezi :)

  34. 34midant

    mane, jos palaria!

  35. 35Tibisme

    Cu asa exemplu bun, Rodica e om mai bun.
    (Din apa, pestisorii sa-ti pupe mana toata).

  36. 36cristi Timisoara

    Zi de zi ne intalnim cu “Rodica ” intr-o tara numita romania …cu “r ” mic ….cat de mici suntem….

  37. 37dan

    Domnule Gropar – jos palaria. Tare bine mai scrii matale.

  38. 38boierul barba

    Comentariile sunt inutile si mai degraba neavenite la acesta frumoasa si in acelasi timp grea poveste de viata. Orice comparatie cu relatarile derapajelor didactice de asemenea nu-si au rostul , deoarece situatiile nu sunt deloc comparabile , desi si acum 11 ani si astazi exista profesori dedicati si sensibili la sentimentele umane date de foamea de afectiune a copiilor asazisi “institutionalizati” deoarece domnul Trandafir nu o sa moara cand vor cainii democratiei originale .
    Am avut ocazia sa practic cateva luni meseria didactica si spun cred fara sa gresesc , ca profesorii adevarati sunt cei mai buni cunoscatori ai Romaniei reale , aceea ce traieste si se perpetua prin parinti, copii , educatie si cultura .
    Exista un sentiment de neputinta care nu poate fi descris niciodata indeajuns cu care se confrunta acesti oameni , cand pun in balanta sansele de reusita in viata, a copiilor in dificultate sau fara resurse materiale iar postarea dumitale prietene Gropar incearca sa-l compenseze prin incurajare si socializarea celor din jur .
    Prin anii 70 eram diriginte la clasa a VIII intr-un sat din Moldova si trebuia sa fac lectii de orientare profesionala. Pentru asta se faceau vizite acasa si discutii cu parintii . Am in memorie cand la un elev stralucit la invatatura, acasa am descoperit vitata sa adevarata , cu inca cativa frati mai mici , orfan de mama , cu o bunica in varsta si un tata tintuit la pat, iar el ma ruga disperat sa-l conving cumva pe tatal sau sa-l lase sa se duca “mai departe” cu invatul, cum se zicea , pentru ca lui intotdeauna ii spunea ca trebuie sa tina casa.
    Nu mai retin alte amanunte , dar stiu ca singurele mele mijloace de a-l ajuta au fost cele de a-i sustine si insufla increderea ca intotdeauna poti realiza un lucru daca-l vrei cu adevarat.
    Mult mai tarziu prin anii 85 m-am trezit oprit pe strada de un tanar ce m-a recunoscut si mi-a multumit pentru atunci , era in preajma sustinerii examenului de liceenta la o facultate .
    Facuse chinuit , o scoala profesionala, apoi seralist la un liceu si bursier si student absolvent.
    Intamplari si situatii similare se consuma continuu, dar care raman anonime si destine se risipesc in neantul indiferentei si asta poate e mult mai daunator national decat pierderea Insulei serpilor , a exploatarii gazelor de sist sau Rosiei Montane .

  39. 39Groparu

    @ Horatiu: voi cauta filmul si te voi contacta! Mersi;)
    @ alunelu: avem deja al doilea subiect de film!
    @ Irealia: mama ta e o meseriasa.
    @ Laura: in numele nostru, iti multumim!
    @ boierul barba: si asa-i ca asta o fost cea mai mare satisfactie?

  40. 40zicatorul

    Sa fie 15 ani de atunci, al treilea liceu din Ct ca valoare, cea mai buna clasa de mate-info. Mai aveam inca o buna parte din profesori “batrani” undeva peste 45-50 de ani, cu stil si metoda, aveam si tineri, iar noi aveam aroganta datorata celei mai buna clase din 9 cate erau in paralel. 2 profesori de varste apropiate, pe la 55-60 de ani.
    O profesoara de chimie care ne-a explicat concret ca la teza trebuie sa gaseasca pe catedra reviste de moda, ceva de mancare si suc, asta pe langa buchetul grandios de flori. Desigur, se facea cheta inaintea orei, ca altfel nu aveai loc sa traiesti.
    Profesorul de fizica (si dirigentele nostru) era un fost boxeur, un tip rudimentar in comunicare insa cu o inima uriasa si principii pierdute azi. Cu el aveam o conventie speciala – la teze ii pregateam pe catedra 4-5 ziare si in schimb el ne lasa sa traim, sa colaboram in limitele normale intr-o sala de clasa. Cand se termina ora, domnul profesor se ridica de la catedra, aduna tezele si apoi, daca un ziar il interesa intreba cine a platit pt el si ii dadea banii, iar daca nimeni nu spunea lasa banii pe catedra.
    Vorbim de 4 ziare la 30 de copii speriati de teza, vb de un ziar, un simbol, insa omul isi pastra principiile si pentru asta a fost respectat de toti in clasa, de la tocilari la rebeli.

  41. 41Groparu

    @ zicatorul: tare profu de fizica! chiar amu ma gandeam de cate ori ar fi trebuit sa fiu lasat corijent la de-alde mate, chimie…

  42. 42boierul barba

    Apoi domnule Gropar, e musai ca ai dreptate ca m-am simtit foarte bine si am avut o mare satisfactie ca vorbele mele cu care am incercat sa cladesc incredere unui copil descurajat de ursita, dar vreau sa-ti mai spun ceva legat de aceste intamplari ce croiesc destine: sa stii ca exista o lege a compensatiei si binele sau buna intentie se intoarce cand nu te astepti desi de putine ori constientizezi acest lucru. In acel intterval de timp despre care vorbeam (anii ’70-’85 ) , cand eram student , am stalcit-o rau si era sa fiu exmatriculat , numai din vina mea , si am fost ajutat cumva intr-un mod similar (http://sampleminds.blogspot.ro/2013/07/oameni-care-mi-au-marcat-existenta-5.html)

  43. 43Dorin M.

    Buna povestea si asteptam pozele (eventual si filmul).
    Dar serios, “43 de lovituri pentru Rodica”? 👿

  44. 44Nanu Maria

    Sunt profesor si ma regasesc in ceea ce ati scris aici…sunt acuzata deseori ca in sufletul meu se cuibaresc toti copiii amarati si necajiti.Iubesc florile pe care mi le ofera cu dragoste de martisor si nu le ofer niciodata altcuiva.Mergem in oras la o pizza si punem mana de la mana sa avem cu totii in fata o portie buna.Banii se castiga greu,se cheltuiesc repede,dar sentimentele raman pentru toata viata…E,de fapt,comoara noastra,”bacsisul” pe care-l primim pe fata sau in ascuns…Or mai fi existand si altfel de profesori,dar nu-s reprezentativi…ca asa-i peste tot…in padure sunt si uscaturi :mrgreen: .In rest,sa auzim numai de bine pentru ca de-alde Rodica sunt multi copii in Romania…inca nepermis de multi…si numarul lor creste direct proportional cu lipsa de educatie din toate compartimentele societatii in care traim.

  45. 45NaoNao

    Mai Gropare, toate postarile ti le citesc, dar asta e sigura care m-a facut sa imi ud tastatura cu lacrimi. Am lucrat in urma cu cativa ani cu categoria asta de copii (ce-i drept, mult mai mici ca varsta, dar totusi maturizati prematur) si inca nu pot sa scap de privirile unor anumiti copii.
    Dar poate ca nici nu trebuie.

  46. 46dagatha

    Groparule…m-a uns la suflet…
    Acum, după ce am citit episodul… nu mi se mai pare că sunt un profesor așa bun… :-(
    Mă mai salvează gândurile bune ale foștilor elevi. Al naibii de bun e feedbackul pozitiv!

  47. 47elly weiss

    Emotie cat cuprinde in povestea “amaratei si prapaditei” de Rodica. Cred ca si povestea asta poate deveni un film, desi stiu cat de greu ar fi. E viata adevarata si cred ca avem nevoie de astfel de momente/exemple ca sa intelegem, multi dintre noi, ca ne plangem de nimicuri. Si o facem foarte des…

  48. 48Carmen

    Iti dai seama ce respect ai avea acuma printre copii?
    …successful blogger (btw cum traduci asta in romana? 😛 blogger de succes?)
    …blogger renumit, copiat de vedete :)
    Acuma nu te-ar mai subestima si nu ti-ar pune porecle naspa 😛
    Acuma te-ar admira, le-ai fi exemplu si poate ai avea noroc si de o porecla mai cool;)
    Faina poveste!
    Si daaa, ar trebui sa o gasesti pe Rodica!!!
    Nu tre’ sa ii spui ca ai scris despre ea.
    Apropo, nu ai avut ceva intalnire de 10 ani cu elevii? ea nu a fost acolo?

Trackbacks

  1. 1. De ce sunt bloggerii speciali | TVdece
  2. 2. Irealia | Contra oamenilor mici, sunt oamenii!
  3. 3. Mai mult decât un decalog (I) | Sporovăieli
  4. 4. Răspunsuri la „întrebări adresate profesorilor” | BLOG D'AGATHA

Scrie cu pipi pe zid

NOU! Acuma poți scrie cu fețe galbene!



Parteneri (da' nu de pat!)