Rodica

Thursday, 9 January 2014, 23:46 | Categoria : Serioshenii
Taguri : ,

Rodica era elevă în clasa a V-a la care eram diriginte, un pedagog de şcoală 9 (chiar aşa era şcoala: şcoala numărul 9).

Rodica era de la casa de copii, o amărâtă şi o prăpădită.

– Rodica, unde-i maică-ta? o mai necăjeau educatoarele.
– A plecat şi m-a lăsat… ţiganca dracului.

Invariabil educatoarele de la casa de copii râdeau, văzînd cum Rodica le prelua cuvintele robotic.

Rodica era repetentă. Nu era cea mai dezgheţată fetiţă din şcoală, la casa de copii îşi făceau toţi temele fără să se zdrobească prea mult, şi pe lângă asta nici nu avea un rinichi. Ca orice copil de la orfelinat, tânjea după afecţiune ca un câine de pripas. De multe ori o auzeam la oră chicotind după domnul diriginte, alteori o surprindeam uitîndu-se lung la mine sau cântînd manele cu ochii fixaţi în ochii mei (“beau beau! mi-am înşelat iubita…”).

Dar preferatul ei rămânea băiatul frumuşel cu ochi albaştri. Căruia aşa îi şi spunea: “Ochi Albaştri!” Şi chicotea mereu cu el. Şi tot anul l-a iubit pe Ochi Albaştri şi l-a hărţuit, şi el s-a lăsat hărţuit. Clasa a V-a. Copii.

Odată am mers cu şcoala în excursie, şi până nu m-a luat de mână nu s-a lăsat. Ca pe un copilaş m-a luat. De cealaltă mână s-au agăţat, ca Leonardo di Caprio de vesta de salvare, două gemene care se certau şi-şi ziceau “proasto! nebuno! ţiganco!” dacă uneia i se părea că cealaltă îi invadează jumătatea ei de palmă. Copii cu sufletul pârjolit, nedoriţi de nimeni. Profesorul cel tânăr de engleză şi franceză umbla flancat de trei domnişorici de a cincea şi de-a şasea, şi s-a supărat rău când, la terminarea excursiei, Rodica l-a pupat pe mână.

Apoi Rodica a făcut o criză de rinichi. Urâtă. Au chemat Salvarea. Eram la altă oră, dar am ieşit repede când mi-a spus un elev că pe Rodica o duc la spital. M-am dus la ea, am strâns-o de mânuţă şi i-am zis:
– Rodica! Să nu-ţi fie frică. O să fie bine. Zi şi tu: o să fie bine!
– O să fie bine, a repetat ea, neconvinsă.

Afară erau vreo 3 grade, ambulanţa nu avea încălzire şi pe ea o palpau pe burtică, cu maiouaşul suflecat. Dirigintele a plecat de acolo să nu-i vadă buricuţul, dar i-a rugat pe medici să aibă grijă de ea, că e o amărâtă şi o prăpădită.

Apoi Rodica a fust dusă şi internată în spital. O zi, două… 4. A venit şi ora de dirigenţie, şi copiii mă tot întrebau:
– Domnu’ diriginte, ce mai ştiţi de Rodica? E bine?
– Da, e bine.

Domnu’ diriginte nu avea unităţi pe cartelă să sune la spital, prelua şi el informaţiile pe care le auzea în cancelarie. La salariu, totuşi, şi-a reîncărcat creditul şi a sunat-o pe educatoarea Rodicăi.
– E bine Rodica! Poate mergeţi să o vizitaţi, că e singură, la ea nu vine nimeni. E la Pediatrie, pe Horea.

Domnul diriginte şi-a amintit când şi-a făcut operaţia de îndreptare de sept şi a stat 7 zile în spital fără nici un prieten, şi de plictiseală vrusese să o seducă pe sora şefă – o mamaie cu varice descurajante. La 18 ani, săptămâna aia departe de prieteni i se păruse cel mai infect lucru pe care-l poate cineva trăi. Posibil ca şi acuma să creadă la fel.

Aşa că domnu’ diriginte, la următoarea oră de dirigenţie, i-a întrebat pe elevi:
– Dragii mei, ce ziceţi, îi facem Rodicăi o vizită surpriză la spital?
– DAAAAAAAA!
– Haidem.
– Domnu’ diriginte, noi nu putem veni! sar câţiva.
– Atunci luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi-i un mesaj de îmbărbătare Rodicăi!

Domnul diriginte a tras cu ochiul. Şi era să moară de înduioşat ce era, văzînd prunci de clasa a V-a cum nu au alte cuvinte de consolare decât cele preluate de la părinţii lor: “dragă Rodica, să dea Dumnezău să fie bine…”

Apoi ne-am suit, toată clasa, fără bilet, în autobuz. 20 şi ceva de elevi. Am făcut un calcul scurt: 20 şi ceva de amenzi sunt vreo două salarii. E bine. Dar am avut noroc, am circulat fără surprize.

În faţa spitalului, le-am spus elevilor:
– Mă duc să-i iau Rodicăi nişte fructe, cine mai vrea să contribuie?
– Eu!
– Eu!
– Domnu’ diriginte, vă rog frumos, mă împrumutaţi? Vreau să dau şi eu 30.000 lei! (pe vremea aceea, moneda românească era ferfeniţă)

Am luat contribuţiile elevilor, am pus şi eu şi am umplut vreo două plase de banane şi mere şi sucuri “naturale”.

Apoi am urcat spre salon. Portarul – să nu-şi creadă ochilor!
– Unde mergeţi?
– Bună ziua, avem o elevă internată sus…
– Nu se poate! Sunteţi prea mulţi!

Atunci, domnul diriginte a făcut ce ştia mai bine.
– Unde e domnul director al spitalului? Vreau să vină aici! Sunt profesor! (pe vremea aceea, pe funcţia de profesor încă nu făcuseră caca toţi miniştrii educaţiei)

N-a venit directorul, a venit ceva soră şefă, doamnă doctor… nu mai ştiu.

Nu mai ştiu nici ce i-am zis, în afară că Rodica nu are pe nimeni, că e o amărâtă şi o prăpădită şi că am venit cu clasa să o vizităm. Şi că trebuie să ne lase!
– În 20 de ani de când lucrez aici nu am văzut aşa ceva la Pediatrie, a zis doamna doctor soră şefă.

Am urcat la Rodica şi o jumate de oră m-am uitat cum fetele din clasă au mângâiat-o pe mână şi pe păr. Apoi am plecat, în hohotele ei.

În câteva zile s-a externat şi lucrurile au reintrat în normal.

La finalul anului, am aflat vestea bombă: casele de copii se închideau şi pruncii urmau să fie transferaţi în case maternale. Pe Rodica urmau să o transfere undeva în… Sălaj sau Zalău? Satu Mare? Nu mai ştiu. Oricum, din clasa a VI-a urma să n-o mai avem colegă.

Am făcut atunci petrecere de adio. Ca de obicei, mi-am ameninţat toţi elevii că dacă nu vin la petrecere îi las corijenţi la engleză, franceză şi dirigenţie, şi au venit cam toţi. A venit şi Ochi Albaştri. Şi i-am dedicat petrecerea Rodicăi. Aveam toată clădirea la dispoziţie, era o după-masă frumoasă de iunie, copiii alergau prin şcoală şi făceau tot ce nu avuseseră voie tot anul în timp ce zbierau ca din gură de şarpe. Mai ieşeam o dată pe oră să le spun să se potolească, dar toţi ştiau că nu vorbesc serios.

Apoi, la uşa cancelariei unde corectam ultimele lucrări şi-mi făceam planurile de lecţie a bătut cineva. Era Rodica, cu vreo 6 colege care o împingeau de la spate: ioi, zi-i, tu Rodi, tu!!!
– Domnu’ diriginte… vrei… vreţi să dansezi cu mine? Să dansaţi?

Ce era să zică domnu’ diriginte? S-a dus. Şi a dansat cu Rodica cea de juma’ de metru şi o ţinea de umeri în timp ce ea îl ţinea de coate. Şi Rodica, pentru că nu-şi putea pune capul pe umărul domnului diriginte, îşi punea capul pe umărul ei. Şi se alinta.

În ziua în care a trebuit să plece, am făcut pe dracu-n patru şi din toată sărăcia am luat un film foto şi am făcut poze cu Rodica. Rodica cu prietenele ei, Rodica cu colegele ei de la casa de copii, Rodica cu doamna directoare, Rodica cu clasa, Rodica cu domnul diriginte, Rodica cu toate fetele, Rodica cu profa de fizică. A rămas să-i trimit pozele la noua adresă, pe care urma să o aflu de la fostele ei educatoare de la fosta casă de copii. Chestie pe care nu am mai reuşit să o fac, filmul este nedevelopat de… 11 ani de zile, cred că s-a şi stricat. Dar măcar am reuşit să o fac pe Rodica să râdă şi să se simtă specială şi iubită de toată clasa în ziua aceea de iunie când a plecat şi a dispărut fără urmă.

Nu aş vrea să fiu ipocrit. Momentele astea au fost singurele de strălucire în cariera mea foarte imperfectă, de numai doi ani, de dascăl şi diriginte. Nu ştiu cu câtă engleză şi franceză au rămas foştii mei elevi după orele cu mine (presupun că nu cu foarte multă dacă nu s-a făcut nici unul traducător), mi-am pierdut şi cumpătul şi i-am mai tras de perciuni, am vorbit şi urât cu ei atunci când simţeam că vorba bună şi alte strategii din tolbă nu dau roade. Profesor debutant, sunt sigur şi ştiu sigur că am făcut greşeli peste greşeli şi am dat gherle gârlă.

Dar mă umplu de revoltă când aud despre profesori şpăgari. Mă umplu de revoltă. Rău mă umplu!

52 lovituri pentru “Rodica”

  1. 1Carmen

    Iti dai seama ce respect ai avea acuma printre copii?
    …successful blogger (btw cum traduci asta in romana? 😛 blogger de succes?)
    …blogger renumit, copiat de vedete 🙂
    Acuma nu te-ar mai subestima si nu ti-ar pune porecle naspa 😛
    Acuma te-ar admira, le-ai fi exemplu si poate ai avea noroc si de o porecla mai cool;)
    Faina poveste!
    Si daaa, ar trebui sa o gasesti pe Rodica!!!
    Nu tre’ sa ii spui ca ai scris despre ea.
    Apropo, nu ai avut ceva intalnire de 10 ani cu elevii? ea nu a fost acolo?

Trackbacks

  1. 1. Răspunsuri la „întrebări adresate profesorilor” | BLOG D'AGATHA

Scrie cu pipi pe zid

NOU! Acuma poți scrie cu fețe galbene!



Parteneri (da' nu de pat!)