Restaurantul tradiţional românesc din New York

“Citind asta, mi-am amintit de ceva.

Deci în New York, în Marele Măr, exista la un moment dat un restaurant tradiţional românesc. Cu de toate. Şi care îşi făcea reclamă în draci şi veneau americanii şi băgau la maţe ca nebunii, fripturişti şi pişcotari cum sunt ei, by God, these are awesome, what do you call them? Sarmale?

Patronul era fericit, clienţii erau fericiţi şi obezi, chelnerii şi bucătarul erau fericiţi: aduceau din România cărnuri din astea grele de porc, făceau tot felul de reţete pentru burţile americane, banii veneau, toată lumea era mulţumită.

Tot în New York exista un critic de mâncare negru în cerul gurii de rău ce era, un fel de CTP culinar: verifica colţurile restaurantelor după pânze de păianjeni, se uita în gunoi să vadă ce se aruncă de la bucătărie, încerca să enerveze chelnerii să vadă dacă se pierd cu firea, cerea cele mai imposibile combinaţii – într-un cuvânt, mizerii. Apoi dădea fuguţa şi scria review-uri piperate de 5 pagini într-un ziar de mare tiraj, să afle cetăţenii dacă se merită să meargă la restauratul respectiv sau nu.

Ei; într-o bună zi, criticul de papa trece pragul restaurantului românesc, deghizat cu perucă şi mustaţă falsă, şi începe să răsfoiască meniul.

Mno; dacă ăsta era oricare alt restaurant de pe faţa pământului, nimeni n-ar fi dat nici cea mai mică importanţă faptului. Dar fiindcă românii sunt daţi dracului, imediat l-au ginit că el e; şi au făcut rapid o scurtă şedinţă în bucătărie, şi s-au decis să ia problema în ambele mâini – şi într-un şorţ de ospătar.

- Ce-mi recomandaţi astăzi? întreabă criticul.
(io tot timpul am zis că cel mai bun ospătar de pe lume este cel care îţi răspunde la această întrebare fără să clipească; nu, “apăi depinde ce doriţi dvs!” nu e un răspuns viabil, stai jos, patru, mergi înapoi la facultatea de ospătari!)
- Staţi că vă zic, îi zice chelneriţa fără să clipească. Pot să vă fac un meniu special?
- E, zice americanu’ (sau Yes, nu mai ţin minte).
- Goooood, zice chelneriţa.

Şi dă fuga la bucătărie, dă o comandă scurtă, şi începe să-i care de papa la bietul om care nu ştia ce-l aşteaptă.

Prima dată, un platou (aperitiv, cică, haha!) plin cu porcării: cârnaţi, şold afumat, caltaboş, sângeretă, slană cu boia, slană afumată, şold fiert în moare de varză, jumeri şi untură de pus pe pită, cu telemele şi caşcavaluri şi brânze de burduf în coji de brad, chiftele, şniţele, fripturi de ceafă asezonate cu nişte murături asortate, plus ceva usturoi şi ceapă sinceră, de plângi la vederea ei ca la o telenovelă coreeană. A, şi un rachiu aprig înainte, să-l înveţe cu dinamica fluidelor şi să-i spele colesterolul (wtf is this, absinthe? – shut up and drink!).

Apoi vreo trei boluri cu ciorbe de fasole, ciorbe de burtă şi ardei iute şi smântână şi mujdei şi ciorbe de potroace, sau supe cu găluşti şi tăiţei, sau zămuri de pui à la grec, ce mai, orice fel de zamă în care se fierbe carne, că dacă îţi faci o perfuzie cu ea apoi tragi la coasă zi lumină. Ia cu rachiu, că dă bine, Doamne-ajută, sănătate! In Romania, we say “noroc”!

Felul doi – ce altceva decât sarmale din alea fierte în slană şi costiţă, cu un kil de smântână, ceva ardei iuţi (nu se ştie, poate vă plac!), plus varză à la Cluj cu cărnuri şi vai şi-amar, iară cu rachiu, wtf, vreţi să mă omorâţi? – Taci şi-nfulecă, ţi-o fi fomică.

Băi, şi bagă americanu’ de-şi desface cureaua la pantaloni, nu mai are aer să respire, bea rachiu şi înfulecă mai departe… apoi mai haleşte şi ceva desert, cu ultimele puteri, apoi bagă şi vreo 3-4 pahare de vin roşu (sau, aşa cum îi spune în Sibiu, sculău), bea un sifon… apoi, tremurînd din toată epiderma ca un bolmav de Parkinson, cere nota, lasă bacşiş gras, se ridică cu greu de la masă, îşi cheamă un taxi… şi dus o fost, inert ca un caşalot eşuat.

A doua zi, toţi angajaţii dau fuga, înfriguraţi, să citească cronica restaurantului în New York Times. Unde, în loc de cele 5 pagini obişnuite de review, era o singură frază, scrisă cu font Wide Latin de 40 cu CAPS LOCK:

DACĂ VREŢI SĂ VĂ UMPLEŢI DE COLESTEROL, ATUNCI MERGEŢI LA RESTAURANTUL ROMÂNESC.”

Update: povestea am auzit-o de la un prieten prin anul 2000, dar se pare că originala aparţine domnului Tudor Octavian. Aşadar, mea pulpa! Băi, şi mi-am zis eu că trebuia s-o pun azi pe aia de la armată, sau pe aia de la Cluj…

4th Feb 13. Posted in de pe planeta.

View or Post Comments.