Prima zi de concediu: cum am sculat un popa de pe scaun

Mno, am mers iar în Italia: nievasta nu vrea în ruptul capului să audă de concedii în Kosovo, Albania, Iordania, nici măcar în Siria.

Amu… şi malul mării Adriatice e sexy, frumos. Cam fără peşti, că nici nu mi-am mai dus labele de snorkeling cu mine, deşi sunt mega fan (nu orice Adriatică e şi Mediterană, aşa cum am învăţat la istorie).

Mno; şi după ce face nievasta, săraca, bagajele toată ziua de sâmbătă, ne trezim pe la vreo 4 dimineaţa şi zburăm la aeroport (unde nu am mai întâlnit-o pe doamna cu hemoroizi). În treacăt fie spus: tot respectul pentru Poliţia de Frontieră de la aeroportul din Cluj! Băi, deci tot respectul: duminică dimineaţa la 5, cu puhoi de lume la coadă, toţi or fost super profi, cumsecade şi rapizi; şi o tanti în uniformă atâta mi l-o dezmierdat pe Gropărel şi o glumit cu el, că cred că-şi va dezvolta un fetiş pentru femei cu chipiu şi cătuşe când va fi adult! Negreşit şi-l va dezvolta, stimată doamnă, săru’mâna.

Mno; şi urcăm în avion, şi ne izbeşte în chelie: pe locul Groparului şedea, bine-mersi, un popă. Popă tradiţional cu fustanelă de doliu (deşi era caniculă la 4 dimineaţa), cu barbă şi privire din aia de metalist căruia zici că i-ai omorât toţi copiii! Că toţi popii români au privire din aia de de hipsteri machomeni furibunzi, li se trage de la barbă; toţi au, şi nu ştiu ce căuta părintele către litoralul italienesc, poate se făcea concurs de sutane ude?

Şi copilu’ se pune lângă popa care stătea la geam, nievasta pe celălalt loc liber… şi eu mă aşez pe celălalt rând. Departe de ei, oarecum.

Copilu făcea feţe-feţe! Că o fi auzit şi el din alea cu “dacă mai urli, îţi taie popa limba!”, şi el ţine la limba lui; şi nievasta tot pufăia de nemulţumire, că de ce nu mă bag să fac dreptate-n avion, în parlament şi în rândul poporului kurd; că tot timpul mă scot cu fraze ieftine, gen “iubito, dar Irakul e departe!”

Aşa că mă pun pe scaun şi mă uit şi eu fioros la el, pregătit să fac din el Game of Thrones; dar popa, cumva, îmi sfidează privirea de pe locul meu! Într-un final, îmi iau inima-n dinţi şi îi spun frumos sfinţiei sale, cu niţică impertinenţă-n glas, să se audă-n tot WizzAir-u’:
– CRED CĂ V-AŢI PUS PE LOCUL MEU!!!!!

Dom’ părinte scoate tichetul, se uită… zice:
– Nu ştiu…!

Nu ştie! NU ŞTIE!!! Păi cum să mai salveze suflete, dacă nu e-n stare să citească un boarding pass? Pufăi nemulţumit:
– Eu cred că da!

Popa stă, se uită pe biletul lui, îşi dă seama că tocmai despărţise o familie tânără… şi-mi face semn să schimbăm locurile. Îşi strecoară rochia printre scaune, eu îi cedez locul şi mă pun exact acolo unde-mi hărăzise destinul! Cu oareşce regret că nu o făcut scandal, că aş fi demolat Catedrala Mântuirii Neamului (bine, după trei zile construiam un alt templu, fireşte).

Mno, şi ajungem la destinaţie, şi la coadă la vama italienienească scoate nievasta paşapoartele, din ele cad boarding pass-urile… şi se uită pe ele, aşa, de curiozitate:
– Gropare?
– Ordonaţi!
– Mă… m-am uitat pe bilete…
– Şi?
– Păi părintele stătea pe locul pe care şi-l cumpărase. Ne-am încurcat noi când le-am cumpărat.
– Ha?
– Nici un ha! Că dacă erai atent nu se greşea!!!! Şi nu mai trebuia să-l ridici pe bietul păstor de suflete de la locul lui, da? Că tot timpul numai prostii faci! Şi păcate!!!

Aşa că părinte, dacă citiţi blogul ăsta, şi sigur îl citiţi, că-l mai citesc nişte preasfinţite feţe bisericeşti… mno… scuze, no! Şi iertaţi-mă pentru ce am scris mai sus, cu concursul de sutane ude. Că noi vă mulţumim, no… şi uite, vă fac cadou această poză cu marea de la Rimini chiar după ce şi-o băgat moştenitorul gropăresc picioarele-n ea, sper să vă placă, Doamne-ajută!

Plaja din Rimini

 

8 lovituri, dă-i și tu!