Poveşti cu peşti

Eram pe balcon, la cooperativă, pufăiam o canceroasă şi mă râdeam cu Mishu. Şi vorbeam şi noi, ca masculii. Atunci când nu vorbesc despre femei, masculii vorbesc despre tenii, peşti şi rechini.

– Bă, m-am uitat la un documentar, zice Mishu. Bă, deci înţepeneşti! Bă, deci tenia aia de 15 metri care creşte în corpul uman face miliarde de catralioane de ouă, bă, ca proasta, bă. Şi fii antenă: oăulele le elimini prin kk, de acolo ajung în apă; din apă le ia un peşte sau un crab pe care îi mănâncă păsările, care se găinăţează în iarba pe care o mănâncă vacile, şi apoi iară ajung în oameni! Pişichere mari, bă.
– Naşpa, bă, da’ nu mi-aş dori să fiu tenie, nici măcar dacă aş sta în pântecul lu’ Hale Berry.
– Şi bă, mă uitam la peştii ăia de le zice remora, bă.
– E, zic io.
– No, ăştia sunt puturoşi şi se lipesc de peştii mari, mă, şi nu înoată defel. Şi bat tot oceanul ca proştii, lipiţi de alt peşte, fără să mişte o aripioară!
– Fain, bă, zic. Mi-aş dori să fiu peşte remora, să mă lipesc de un rechin şi să mă distrez când papă surferi australieni. Şi să-i zic la rechin: mâncă-l pe ăla, că are moacă de evreu!
– E, zice el.
– Bă, îi zic io.

Nu puteam rămâne mai prejos.

– Ştii că rechinii pot simţi câmpurile electrice din apă? De la oameni, peşti… foci?
– E, zice Mishu.

Nu mi-o convenit.

– Da’ ştii cum se numesc organele alea cu care rechinul simte câmpurile electrice din apă?
– Cum? zice Mishu.
Ampulele lui Lorenzini, mă!

Mishu se uită lung la mine.

– Da? Şi unde le ţii?