Povestea unui om simplu

Eram la maternitate, îmi înmatriculam BBL la RAR-ul de bebei. Acte, ţâdule, plaivazuri, funcţionari trişti, foarte trişti, cu 25% mai trişti; căci ei nu se aflau la capătul lanţului trofic spitalicesc unde se primesc şpăgi ca să îţi înveţi nevasta cum e cu laptele de la sân, de exemplu.

Se apropie de mine un tătic de la ţară de vreo 45 de ani a cărui soţie era în salon cu nievastă-mea, şi el cu aceleaşi treburi pe la înmatriculări. Complet depăşit de situaţie, exact ca mine; cu o privire tâmpă pe faţă, exact ca mine; bâlbâit, mai tare ca mine; şi foarte ungur, spre deosebire de mine. Şi mă întreabă în ro-ngureşte că după ce ia adeverinţa de la spital unde merge cu ea? Mi-am zis că iară funcţionez ca un magnet de retarzi! Plm, zic, că şi când lucram la fabrica de cărămidă din Sibiu ca muncitor necalificat (alte postări pe această temă vor urma) se îndrăgostise de mine un copchil sărac cu duhul, şi numai nu mai scăpam de el deloc.

– La primărie, zic eu, că acolo se înmatriculează bebeii.
– Şi unde e primăria? întreabă el.
– Nu sunteţi din Cluj? zic.
– Îs din Huedin, zice el.
– Păi haidaţi cu mine la Primărie, că şi eu sunt cu aceeaşi problemă, i-am zis oftând. După toate problemele mele trebuia acum să-i urmăresc şi lui formularele şi actele, că doară n-aveam altceva mai bun de făcut!

S-a uitat la mine recunoscător, cu o privire de câine ud.

Stăm şi aşteptăm să termine doamna tristă de la spital cu oamenii din faţa noastră.

– Şi… primul copil? întreb, că deja devenea jenant să stăm aşa, el înfipt în cotul meu de frică să nu mă piardă, eu jenat de apropierea asta oarecum gay.
– Nu, că am mai avut unul.
– Cum adică aţi mai avut unul? întreb.
– Păi o murit.
– Cum o murit?!?! mă şochez eu.
– În accident, zice el. Accident de maşină.

Respira greu când vorbea, se vedea că nu era stăpân pe socializat cu oamenii şi nu vorbea în româneşte adesea.

– Ce accident, Doamne iartă-mă! nu mă rabd eu, că nu ştiam amu cum să ies din jenă.
– Am avut un accident lângă Huedin, zice el. A murit taică-meu, frate-meu şi fiul meu. Eu am stat în comă 7 săptămâni, aici la Neuro.
– 7 săptămâni! Da’ ce s-a întâmplat?
– Unul o depăşit pe linie dublă continuă un autobuz, eu eram la volanul maşinii noastre. Eu sunt şofer profesionist, se destăinuie el. Am condus TIR, tractor, maşini, orice are volan pe lumea asta. Şi mergeam regulamentar, şi ne-o omorât celălalt. Şi el o scăpat fără nici măcar o zgârietură! Şi acolo o murit şi copilul meu, avea 6 ani.
– Şi… o făcut măcar puşcărie ăla? îl întreb, de parcă asta ar fi schimbat ceva.
– Nu, nici măcar o zi. Că eu după comă am mai stat vreun an în spital, şi am făcut vreo 5 ani tratament la Neuro. Şi nu am avut timp şi nici nu am avut pe nimeni să se ocupe să-l dau în judecată, şi a primit… cum îi zice… pedeapsa…
– Cu suspendare?
– Da, cu suspendare, zice.

Tac. Io, logoreicul, nu prea mai găseam cuvinte.

– M-o distrus, continuă el. Am rămas cu frică de maşină, nu am mai condus nici măcar un kilometru de atunci. Nu mai am încredere în nimeni, mi se pare că toţi vor să-mi facă rău. Mi-e frică de străzi, de clădiri, de copaci. Vin de la Huedin cu ocazia în fiecare săptămână la Neuro să fac tratament, şi tot timpul îmi e frică!
– Ştiu că e greu… zic. Şi eu ştiu pe cineva, de la o chestie similară a slăbit 20 kg in trei luni.
– La mine e invers, zice. De fiecare dată când am probleme, mănânc, nu mă pot opri. Aveam 70 kg, eram ca dvs, îmi zice. Şi acum am 120 kile.
– Şi amu ce lucraţi?
– Sunt pensionat de boală, am 5 milioane pensie, zice.

Îi ofer o ţigară, că ieşisem de la spital.

– Nu fumez, zice, mulţumesc.

Terminăm la primărie, i-am verificat cererea de eliberare a certificatului de naştere, am intervenit pe la tanti aceea de la certificate, şi ea cu 25% mai tristă, că parcă un pic a strigat la noul meu prieten. Ieşim.

– Mo, îi zic.

Îm putea fi tată, dar mi-am permis să-l iau la per tu.

– Amu ce copil ai?
– O fetiţă, zice el.
– No… îi zic. Aia-i bucurie! Hai că or trecut problemele!
– Nu e aşa, domnu’, zice. Că am vorbit şi cu nevastă-mea. Ne este şi frică să ne bucurăm! Că şi ea numai la asta se tot gândeşte, că dacă păţeşte şi ea ceva? Că deja am pierdut  un copil, şi numai la asta ne gândim, că dacă păţeşte şi ea ceva?
– Mo, nu mă las eu.

Îl opresc şi mă uit în ochii lui.

– Trebuie să vă reveniţi, îi zic. Mereţi la terapie amândoi, luaţi-vă inima-n piept şi nu vă lăsaţi! Că de-amu nu mai mere, sunteţi părinţi. Şi nu vă mai permiteţi să aveţi probleme din astea. Ştii de ce? Pentru că sunteţi părinţi. Şi pentru că problemele astea vor trece la fiica voastră. Şi voi nu vreţi ca fiica voastră să purceadă în viaţă cu probleme, nu? Oricum viaţa e grea, merită să îşi înceapă viaţa cu problemele părinţilor în cârcă? Nu merită, aşa-i?
_ …
– Deci musai. Bine? Faceţi pe dracu-n patru şi reveniţi-vă, că merită. Sunt sigur că e o fetiţă foarte scumpă şi trebuie să vă bucuraţi de ea. Amândoi. OK?

M-am gândit după un minut la muntele de responsabilităţi ce urma să se prăbuşească în capul meu, proaspăt tătic. Apoi la un poster motivaţional pe care îl văzusem în maternitate: I used to complain about not having the shoes I wanted until I saw somebody with no legs. Apoi la faptul că să nu mai fiu bou, să nu mai judec aşa oamenii, din prima.

Apoi muntele de responsabilităţi mi s-a părut, dintr-o dată, mult mai mic.

50 lovituri, dă-i și tu!