– Gata, nievastă, îi spun. Plec să-mi urmez destinul, să fac istorie, să fac un film! Gropărelul va fi foarte mândru! Dacă nu iese, închid blogul, emigrăm în Bulgaria, anexăm Grecia şi asta e, trăim pe datorie.
– Multă baftă, zice nievasta; ne vom ruga pentru tine, noi vom fi OK, tu urmează-ţi destinu’!

Eram în parcare la Ambient, unde preluam maşina pe care ne-o împrumutase Dan Olteanu (gentleman, ca întotdeauna) de la Respect Media pentru a ne servi de ea pe perioada filmărilor. Îmi pişc de scutec moştenitorul, îmi pup nievasta şi apoi o şterg, cu inima cât o inimă de purice – incepea cruciada mea, războiul meu (nu traduceţi expresia asta în germană, pls).

Ajungem cu bine la hotelul de unde urma să îl preiau pe dom’ rejizor Lucian şi pe domnu’ Derrick cel african-american. Ne trămbălăm bagajele în maşină, ne îmbărbătăm, râdem ca soldaţii înainte de bătălie, îi aşteptăm pe Ionuţ Turda să vină cu Cristi Nemeş, Mihai de la sunet era şi el gata de fapte măreţe, mă uit la ei cu mândrie: bă, mândră echipă am adunat!

Sună telefonul: nievasta.

– Ce-am uitat să iau cu mine? o întreb, direct, verde-n faţă, crezînd că iar am uitat chiloţii de schimb.
– Nu mi-i bine, zice nievasta.
– Ha? întreb.
– Veneam înspre centru, şi Gropărelu’ o început să vomite. Nici eu nu mă simt prea OK, am vomitat şi eu, am tras pe dreapta. Sunt în parcul de la IRA. Gropărelul e pe jumătate leşinat, eu nici nu pot sta în picioare.

Sar în maşină ca un cangur, cu Derrick lângă mine. Conduc ca un nebun prin centrul nostru în plină renovare şi ajung acolo 20 de minute mai târziu, cu inima bătîndu-mi ca un clopot, pe o căldură de cuptor.

O caut pe nievastă şi ce văd îmi alungă sângele în păpuci: nievasta stătea în patru labe şi voma verde. Verde, mon cher. Gropărelul (era ora lui de somnic de amiaz) moţăia ca o bunicuţă, răspundea la stimuli ca un beţiv în comă alcoolică. Din când în când mai vomita şi el un pic, tot verde.

Gândeşte, Gropare! Hai, gândeşte.

– Hai să mergem la spital, îi spun blând nevestii.

Îmi venea să o iau pe umeri, cu tot cu băiet, şi să-i duc eu până acolo, ca-n filmele despre primul război mondial.

– Nu, refuză ea. Adu-mi mai bine pătura din maşină, să nu stăm direct pe iarbă.

Fug, aduc pătura.

– Îmi trebuie eşarfa mea din maşină, te rog, zice, să mă şterg; adu şi şerveţele.

Plutesc ca Hermes, revin înarmat.

– Cred că a făcut ceva Gropărelul, trebuie schimbat, zice.

Fug, aduc scutecul din maşină, îl schimb.

– Trebuie nişte apă, murmură ea, şi o să fiu bine. Vezi de Gropărel… e deshidratat… să bea apă!

La 20 m distanţă, o familie făcea plajă. Doamna, de vreo 35 de ani, vine către noi în costum de baie.

– Pot să vă ajut? întreabă.

Poşeta nievestei, cu bani, telefon, portofel, acte… totul, la vedere. Ea în imposibilitate de a sta în picioare, copilul pe jumătate adormit, eu alergam ca MIG-ul.

– Staţi cu ei, vă rog, zic. Eu fug să le aduc nişte apă.

Fug cu poşeta nevestei la braţ către magazinul de cartier de la 100 m distanţă. La naiba, zic, era tocmai poşeta care nu-mi venea bine. Jumate din oamenii din staţia de autobuz se uitau la noi ca la Avatar 2. Cumpăr rapid o apă minerală, apoi o sticlă de suc cu ţumburuş pentru bebe. Golesc repede sucul, pun apă în schimb, fuga jos. Îi dau sticla nevestei care nu mai ştia nici măcar în ce an luase Dinamo campionatul, mă duc apoi către bebelul adormit, îl trezesc, îi dau să bea din ţumburuş, el refuză, scânceşte, nievasta zbiară că să nu-l mai tot chinui! să-i dau odată apa aia!, eu simt că situaţia mă depăşeşte, mai ales că deja trecuseră cam 40 de minute de când tot aşteptam să-şi revină, ceilalţi mă aşteptau să plecăm în războiul nostru (nu traduceţi, da? pls), Derrick se afla sus, în staţie, în maşina lui Dan Olteanu, nu ştia cu ce se mănâncă absenţa mea, oamenii din staţie se holbau şi la el ca la Avatar 2 – ce naiba să caute un negru de 2 metri într-o maşină pe care scrie Respect Media?

Mă sună ceilalţi, îngrijoraţi. Nu ştiu nimic încă, aşteptaţi, ştiu că nu ştiţi ce să faceţi, îmi pare rău, beţi o cafea la o terasă, vă sun eu ce e de făcut

În cele din urmă, doamna care făcea plajă sună la salvare în timp ce eu îmi mângâi moştenitorul să-l liniştesc. Aşteptăm înfriguraţi SMURD-ul. Hai, 2 la sută! îmi zic.

Sosesc, investighează problema. Îi sui pe amândoi la bord, Salvarea pleacă cu sirena pornită către Pediatrie, eu fug repede la maşina cu Respect Media şi maşina nevestei. Derrick! îi zic. Ai şansa unică de a conduce o maşină cu schimbător manual, în România. Follow my car, dude. Şi sar într-a mea şi pornesc într-o cursă nebună prin oraş, după ambulanţă, cu niegrul făcînd şi el raliul Clujului prin traficul acelei zile de sâmbătă, când tot clujeanul pleca la un mic de iarbă verde. Ajung la Pediatrie, parchez la Forţele de Muncă, îi spun lui Derrick să nu se mişte de acolo indiferent de ce se întâmplă (aveam câteva zeci de mii de dolari în echipamente în maşină), apoi dau buzna la Urgenţe unde îmi fac curaj să intru şi să sfidez anunţul cu “Nu intraţi neanunţaţi”. Nu îndrăznesc, totuşi, să trec peste ceilalţi copii bolnavi care aşteptau să fie chemaţi, aşa că încerc să intru pe unde intră brancardierii, sunt trimis înapoi, îl abordez pe şoferul ambulanţei cu care îmi venise familia, în cele din urmă intru în salonul unde se auzeau ţipete de copii speriaţi, nievasta era pe un pat, la 10 m pruncul moţăia în alt pat, amândoi intubaţi cu perfuzii, ezit, fug la nievastă, ea zice să fug la prunc, pruncul adormise, fug înapoi la ea, asistentul care plecase de lângă prunc din momentul în care apărusem eu zbiară la mine să nu-mi mai las copilul nesupravegheat că poate cădea din pat şi eu răspund după aceea, între timp îmi sună telefonul, echipa îmi spunea că se află în faţa spitalului şi aşteaptă instrucţiuni, hai, Gropare, am întârziat cu 3 ore plecarea, actorii din Sălaj îmi trimiteau mesaje, no, mai facem filmul ăla odată, aţi ajuns la Zalău?

Plecaţi fără mine, le zic. Ştiu că eu v-am adunat pe toţi aici, dar începeţi fără mine. Nu ştiu când scap de aici, nu pot vorbi la telefon din spital, dar vă scriu mesaje cu tot ce aveţi de făcut.

Mă duc la căpătâiul pruncului şi o oră jumătate numai am trimis SMS-uri. Le-am explicat tuturor ce s-a întâmplat, le-am dat numere de telefon, adrese, le-am spus ce au de făcut în satele fără semnal unde avem de făcut filmarea, le-am servit într-o oră şi jumătate de SMS-uri aproape toată munca mea de 5 luni de zile, de când am început să fac location scouting şi castinguri pentru Usturoi. Tot. Fac project management de la 100 km în timp ce stau lângă fiul meu în care pică perfuzia: pic-pic, pic-pic.

Peste o oră, vine asistentul şi îl trezeşte pe Gropărelul care protestează, buiac de cap: nu mai avem paturi, cazurile de toxinfecţie le mutăm la Infecţioase ca să putem prelua celelalte urgenţe, haideţi în ambulanţă. Îmi duc Gropărelul pe jumătate adormit în Salvare, nievasta se simte mai bine, poate merge pe picioarele ei, ne suim toţi trei, împreună cu o mămică unguroaică cu pruncul ei într-o stare de deshidratare severă, şi pornim către Infecţioase. Legănat de drum, Gropărelul adoarme la mine în braţe, dar 2 minute mai târziu o secătură de roacher tardiv cu un chopper cu toba spartă trece pe stradă, ambalează motorul şmecheros în liniştea după-amiezii şi Gropărelul se trezeşte, nu înţelege care e treaba cu branula, vrea să şi-o smulgă, panicat, îl liniştim cât putem de bine, îmi vine să ies din ambulanţă şi să-i bag lu’ ăla chopperul în cur de mai multe ori, în fine, trebuie să fii calm, Gropare, enervează-te cand îţi permiţi să te enervezi!

La Infecţioase deja Gropărelul poate umbla, e OK, dar şi el şi mămica trebuie ţinuţi sub supraveghere măcar 24 h. Ne simţim bine, zice nievasta, putem pleca acasă, spune ea, ştiind miza proiectului şi simţindu-se într-adevăr mai bine după o găleată de bilă vomată în parc. Nu vă lăsăm acasă, dacă vă pasă de copil mai rămâneţi o noapte aici, musai să vă internaţi.

Argument imbatabil. Rămânem, decide nievasta: tu fugi acasă şi adu-mi cele trebuincioase spitalului – şi-mi face o listă de 30 de chestii femeieşti şi bebeleşti. Fug, le zic, ies repede din spital, alerg pe Piezişă în jos către Forţele de Muncă, unde rămăsese maşina, şi este cât pe ce să dau peste motocicleta secăturii care îmi trezise pruncul, secătura era la o masă cu prietenii, savura o bere. Îmi vine să mă duc la el să-i muşc mărul lui Adam, să-l învârt pe deasupra mesei şi să dau cu el de 4000 de pietre, apoi să-l tai bucăţele şi-apoi să fierb bucăţelele în apă de gură Listerine. Apoi mă gândesc să mă duc şi să-i explic frumos de ce îmi doresc să-l muşte căpuşele, apoi îmi vine să-i fac o poză motorului şi să-l public pe blog ca să afle toată Europa ce cretin e el, apoi respir adânc, renunţ şi mă duc în treaba mea.

Pentru că nici un medic nu vine să facă vizite în spital duminica pentru a hotărî cine poate pleca acasă, plecarea mea la Zalău se prelungeşte cu încă o zi, deja e luni şi nimeni nu le dă drumul acasă, vom afla la ora 13 dacă este cazul să plece acasă, mai devreme în nici un caz; eu la ora 18:00 aveam primul reading cu toată lumea, toţi care veniseră pentru film fuseseră aduşi de mine însumi, eram singurul care ştia toate detaliile, singurul care ştia ce se vorbise cu fiecare în parte, eram oarecum garantul bunei funcţionalităţi a întregului angrenaj şi nu aveam efectiv pe cine pune în locul meu să le explice oamenilor ce avem de gând cu filmul, unii veneau de la mare distanţă… în cele din urmă îmi scot familia din spital, îi duc acasă, îi pup, sincronizez întâlnirea cu Elena Ivanca şi cu Ionuţ, revenit în Cluj cu o treabă, cu sosirea familiei acasă, vine Ionuţ şi mă ia de la prânz, după un weekend în care nu am mâncat mai nimic şi acum mă delectam cu nişte supă.

Pe drum mi se face foarte, foarte rău din cauza oboselii şi stresului. Deschid geamul, încerc să respir, reuşesc să nu editez păţania de peste weekend a nevestei şi a Gropărelului după ce haliseră nişte brânză – presupunem noi – infectată de te miri ce bacili, dar ajung în Zalău livid, fără energie, fără nimic în minte altceva decât o dorinţă enormă de a dormi măcar o jumătate de oră pentru a fi coerent la prima mare întâlnire pentru film. Jumătate de oră de care nu am avut parte, din moment ce toată gaşca abia aştepta să mă prindă ca să sară pe mine cu întrebări.

Şi aşa am început noi filmările, cu o întârziere de trei zile. Apoi de încă două, în care am făcut ce ar fi trebuit să fac în weekendul acela în care am rămas în Cluj în loc să alerg pe baricade prin Zalău. Şi am început filmările în cea mai afurisită ploaie de primăvara asta, cu vânturi siberiene de luna mai şi temperaturi de 7-8 grade.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 13 comments

  1. Obi Two Kenobi Reply

    Le-ai luat brinza stricata, ca ti-era gindul la filme!
    Ia sa vedem ce zice nievasta cind s-o face bine. Si Groparelul o sa aiba ce povesti la therapist.

    Brrrrruuum, brrrruuummm, brrrrrrrruuuummmmm!

  2. dan Reply

    iti doresc sanatate tie si familiei tale. am si eu niste pici pe acasa si cam stiu cum e cidn sunt bolnavi. si daca si sotia se simte rau atunci situatia e grava. numai bine.

  3. bogdan barbu Reply

    of mai Gropare maa…. sanatate multa la prunc si la soatza :(. Cat de tare ma cred eu, imi vine sa ma urc pe pereti cand vad manutza ai cu branula… 😥
    Si aluia trebuia sa ii bagi chopperu’ in fund… (si eu tot chopper am dar toba e aia din fabrica, nu face zgomot mai mare decat o Dacie 1300)

  4. Radu Reply

    Of, mai Gropare tare. Rau tre sa fie sa iti vezi pruncul la spital…. Ca eu numa cand ma gandesc ca al meu ar fi cu branula in manna ma trec fiorii.
    Bine ca a trecut…. spor la filmari!

  5. americanu Reply

    Da cine a indraznit o fapta atata de marsava….sa iti otraveasca pruncul si soata… 😯 focurile iadului o sa fie rai pt acel cineva presimt 🙄 👿

  6. Sanda Reply

    bine ca se simt mai bine si voi ati inceput filmarile…spor la treaba si fara patanii de acum incolo!

  7. Ciprian Reply

    Semnele unui film bun. Poate ca Usturoiul o fi speriat cateva spirite si au vrut sa-ti puna bete in roata. 😛
    Sanatate familiei.

  8. Suminona Reply

    Ia un catel de usturoi si o gura de tuica… si totu se va pune pe picioare 🙂
    In rest sanatate tie si la familia ta si sa ne auzim cu bine , si cu toate puse la punct asa cum voiesti tu !

  9. zoltybogata Reply

    Îmi pare rău că ai avut aşa probleme cu familia, în legătură cu filmul, ce începe rău se termină foarte bine, vei vedea că o să am dreptate. Multă sănătate

  10. Sanyi Reply

    Regret cele intamplate, cand ai crezut ca devii cel mai important filmist, te..a lovit soarta! Sanatate multa la toata familia! :mrgreen:

  11. Usturoi. Filmul. - Adi Hădean Reply

    […] să pară obosiți. Ei bine, am aflat ieri. Mi-a venit rândul să joc în lung-metrajul făcut de Groparu, Usturoi. Filmul e despre prietenia a doi copii (Sebi și Darius, actorii principali sunt geniali, […]

  12. radu Reply

    :mrgreen: Gloria se obţine cu sacrificii…ce credeai…gata…ai pus totul la punct şi o să meargă şnur !!!

Leave a Reply to Radu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *