Pe lumea asta nimeni nu te sapă mai bine ca muncitorii de la apă

Aveam de gând să continui periplul gropăresc prin Mascalzone Country, dar am aflat ieri una bună. Deci bună-bună!

Aşadar: secolul XXI. Unii pregătesc prima excursie cu şcoala pe Marte, alţii construiesc insule în mare, în fine, nişte elveţieni care sigur fac sex cu ciorapii în picioare (nu mă întrebaţi de unde ştiu asta! că nu-mi divulg sursele) mai au un pic şi descoperă particula lui Chuck Norris Dumnezeu, şi în frumosul cartier Mănăştur din Cluj se ia apa.

Vine o echipă de muncitori de la Apă înarmaţi cu furci, topoare, coase şi buldo-excavator, securizează perimetrul, îşi pun pe ei salopetele anti-glonţ, îşi pregătesc febril sculele, sapă rapid groapa în locul unde se spărsese ţeava buclucaşă, apoi se reazămă, relaxaţi, în cozile lopeţilor în timp ce unul lucra de zor, băgat în groapă, apă şi zoaie până la gât, “Dorele, ne mai ţii mult, mă?”. Asta pentru că în România, dacă lucrează mai mult de un muncitor şi ceilalţi nu stau pe margine rotind o ţigară în timp ce fluieră bunăciunile de 12-40 de ani de pe stradă, Codul Muncii prevede sancţiuni severe care pot duce până la desfacerea contractului de muncă.

O colegă gropărească lăsată cu şamponul în păr de criza de apă iese furioasă la ei:
– Ce aţi făcut iară?
– Nimic, doamnă; o puşcat conducta, că e veche, se mai întâmplă până şi-n New York; şi am venit repede-repede, chiar dacă suntem ardeleni, să nu vă lăsăm cu şamponul în păr!
– Pfuay, io trebuie să plec la serviciu; cât mai durează?
– Păi o oră-două cel puţin, că e mult de muncă şi noi nu suntem mulţi, că uitaţi, numai unul lucrează, că aşa prevede Codul Muncii.

No, asta e; colega s-o şters în păr cu şerveţelele umede pentru curăţat fundul de bebe (şerveţelele, mi se şopreşte în cască, erau nefolosite), şi s-a tot dus la muncă, după ce şi-a ascuns în prealabil mirosul de fundic de copil cu o doză serioasă de parfum scump deşertată în plete.

Peste vreo 9 ore, când revine de la muncă, vede că fosta groapă era acum o amintire neplăcută: în locul ei se lăţea, măre, o placă de ciment. No, bine c-or terminat treaba, zice colega; şi s-a cufundat apoi în treburile casnice ca-ntr-o sesiune de snorkeling în Marea Roşie.

Să fi durat – să zic aşa – vreo oră; şi pe la 7 seara, odată numai ce tresar pereţii în duduit de picamăre! Dum-dum-dum; şi dum-dum-dum, ca în bătălia de tancuri de la Kursk. Zgomot, voci, tărăboi! Iese colega afară, şi ce vede? Aceiaşi muncitori spărgeau de zor placa de beton care ascundea groapa pe care o săpaseră peste zi.
– Ce s-a întâmplat acum?
– Nimic, doamnă!
– Cum nimic? Păi şi atunci de ce spargeţi placa aia?
– Apăi…

Şi aici muncitorul se opri un pic să-şi cântărească cuvintele, vizibil încurcat.
– Apăi când am astupat groapa azi la amiază, buldoexcavatoristul ne-o îngropat din greşeală şi sculele noastre, lopeţile şi ce mai aveam.

14 lovituri, dă-i și tu!