Pantalonii lui Bear Grylls

Anul trecut, prin aprilie, am plecat într-o excursie în spaţiul Schengen: ca românii. Acolo, ne-am cumpărat haine aşa, cu furie: ca românii; avantaj nievasta, care se află încă din noaptea nunţii într-o cruciadă continuă împotriva preţioaselor mele haine mele din liceu, de care mă despart (părerea ei) extrem de greu. Aşa că a făcut în aşa fel încât să nu plec de acolo fără vreo 14 tricouri de bumbac egiptean şi o duzină de cămăşi corporate (se pronunţă CORPORIT, nu CORPOREIT!!!).

Din toată garderoba asta (aleasă de ea) pe care abia am reuşit să o îndes în geamantane, singurul articol vestimentar de care m-am îndrăgostit ca o adolescentă tocălană de Justin Bieber era o pereche de pantaloni flauşaţi de munte, cu buzunare laterale pentru amnar, cârlige de pescuit, slănină şi folie de supravieţuire. Aduceau puţin cu ce îmbracă Bear Grylls atunci când luptă cu gheţarii din Patagonia şi sconcşii comestibili din bocanci. De fapt, acesta a şi fost argumentul hotărâtor în decizia de cumpărare: eu sunt de gen masculin, ca şi Bear Grylls; eu port pantaloni de supravieţuire, ca şi Bear Grylls; eu sunt, de fapt, un Bear Grylls.

Toată vara care a urmat de-abia am aşteptat să dea primul îngheţ, ca să apuc să port pantalonii mei de supravieţuire. Mă visam cum merg eu pe crestele munţilor, în timp ce o echipă de cameramani (foşti membri ai trupelor speciale, sau măcar cichi cianşi) mă filmează cu camere HD. Şi cum, în momentul în care îmbrac pantalonii, aud în urechi muzică de supravieţuire, şi cum răpun eu capre negre şi urşi carpatini cu privirea sau pescuiesc la bustul gol păstrăvi cu mâna în lacul Bâlea, la minus 2oo0 de grade. A trecut cu greu vara, cu grătarele ei, a venit toamna aceea ameţită a lui 2011 şi – la un moment dat – cerul nu a mai rezistat şi a scăpat nişte fulgi, iar termometrele au îngheţat sub zero.

Ceasul meu pe acest pământ a sosit, femeie, i-am spus mesianic nevestei în timp ce îmbrăcam, febril, pantalonii mei de supravieţuire. Eu plec la vânătoare, să avem carne la cină, i-am mai şoptit, pentru tine şi copilul nostru; că aşa face bărbatul în casă! Mai ales cei cu rate bancare, am completat în surdină.

Apoi am coborât, m-am suit în maşină şi am plecat la serviciu.

Am descoperit curând că peste vară pusesem pe mine nişte kilograme, iar pantalonii erau gata-gata să plesnească pe pulpă, ba chiar mă tăiau violent pe la cusături. Dar acest lucru niciodată nu m-a oprit din a-mi urma destinul; aşa că toată ziua am umblat ca pe ouă de broască ţestoasă ameninţată cu dispariţia, sperînd că pantalonii vor ceda şi mă voi simţi la fel de comod în ei ca-n pijamale. Lucru care s-a şi întâmplat, uşurel, pe parcursul zilei, spre marea fericire a confortului meu.

Când ziua s-a încheiat, mi-am luat rămas bun de la colegi şi am pornit către casă. Am ajuns cu bine acasă, m-am dezbrăcat şi i-am ordonat nevestei, ca orice bărbat:

– Femeie, pune pantalonii vânătorului în dulap!

Soţia a ţipat uşurel.

– Ce s-a întâmplat? Iar avem şoareci?
– Cu pantalonii ăştia ai fost azi la serviciu?
– Normal!
– Tu ai văzut ce ţi s-au descusut?
– Cum adică mi s-au descusut?
– Păi uite!

Şi mi-a arătat.

Pantalonii mei crăpaseră vitejeşte pe la cusătura de la spate. Jumătate de zi umblasem cu o ditamai ruptură în spate, prin care îmi ieşea ceva coadă de cămaşă corporate (se pronunţă CORPORIT, nu CORPOREIT!!!). Şi nici un coleg nu-mi spusese absolut nimic, de ingineri ce sunt ei.

Dar ce mi s-a părut cel mai fascinant a fost că pantalonii crăpaseră decent, fără nici o pârâitură, fără nici un fior sau semnal de alarmă.

Lucru nemţesc, frate.

26 lovituri, dă-i și tu!