Ziua mea 2005

Politia prin vizor

Aiaiai.

Trei kefuri consecutive cu tot tacamu’. 11, 12, 13.

Cluj: Mi-e si frica sa zic cata lume a venit. Ceva pe la 60 de oameni si femei.
Creca de cand cu Danemarca m-a luat o frica atavica sa nu raman singur de ziua mea. Desi – Dumnezeu mi-e martor – niciodata nu am pus pretz pe aniversarea-mi. Si ca dovada, sorella mea a uitat ce zi e si cat e ceasul samd si mi-a dat mesaj de LMA pe 11 Image. M-am distrat si am sunat-o inapoi fara sa-i zic nimica, pentru ca, pe 13, cand era cu adevarat ziua mea, sa imi dea alt mesaj, care suna in felul urmator: “Dupa o masa buna la italieni am plecat la Salsa disco si acum la culcare. Dana” (mama ei de treaba, acuma nu mai semneaza cu “sor-ta”, ci cu “Dana”, germanizata lu peshte!)
Nacazul e ca nu a iesit keful pe care il asteptam din simplul motiv ca, pe cand ne kefuiam mai abitir, cine apare? Politia Image! (vezi poza de mai sus, facuta prin vizor, oare cui trebuie sa ii multumesc pentru ca s-a gandit sa imortalizeze momentul? Nu, perversilor, nu e o pasarica, e un vizor de usa!) Si nu Politia Primariei… Careva dintre vecinii binevoitori s-a gandit sa imi faca un cadou. Noroc ca inca eram foarte coerent si, dupa indelungi dezbateri si negocieri, am obtinut un avertisment scris din partea meseriashilor (fara implicatii financiare), si promisiunea ca daca mai primesc telefoane de reclamatii, sa imi dea bip la numarul de pe cartea mea de vizita (apropos, poate o sa aveti si dvs. vreodata nevoie de o traducere, ceva – anytime is a giood time to do business) – si vom evacua toata shandramaua in 2 minute. Puteau sa imi vaduveasca bugetul de 10 milioane. Ar fi fost pacat, banii aia puteau merge pe cauze caritabile, cum ar fi ciubucele date surorilor medicale care ma vor trata cand berile baute pe parcursul vietii mele se vor razbuna. Noroc ca am gasit intelegere, desi mi-a fost foarte greu sa vorbesc inteligibil, mai ales ca eu ma inteleg destul de greu ce spun chiar si cand sunt treaz. De ziua mea, cineva imi furase tigarile. Multumesc in gand lu Shafu’ ca nu sunt totusi in Danemarca, singur. Fiind roman, nu puteam da afar’ oaspetii, asa ca ne-am multumit sa concertam din chitara. Noroc ca Misu canta fain. Eu nu mai cantam decat ragete. Oare de ce am primit aproape numai cadouri cu tenta sexuala si beutura? Oare asa ma percepe oamenii si femeile?

Sibiu: Ce s-a gandit atunci Groparu, amu ca ramasese cu doua lazi de bere pe stoc? Nici mai mult nici mai putin decat sa le transfere in Sibiu, la partea a doua a petrecaniei. Asa ca – hopa sus cu ele in autocar, si tarash grapish cu ele pana in Sibiu (normal ca bravul sofer a lui nea Carabulea a primit si dansul o glaja, sa fie de sufletelul meu, manca-ti-as!). Clar ca am mai parlit neshte beri pe drum. Sa fie primit! Ajungem in Sibiu unde, la onor. casa de vacantza a onor. parintii mei, s-a petrecut a doua petrecanie. M-am fortat, m-am chinuit (dormisem ceva de genu 3 ore noaptea precedenta) si m-am culcat ultimul. Stie cineva cum de telefonul meu a ajuns tocmai in buzunarul Mitroiului, si a doua zi aveam 15 minute vorbite in Spania? (va spune ca nu e asa. Sa nu-l credeti, toti masculii sunt niste mincinosi si porci. Toti!)

A treia zi – soare, frumos, vreme de stat in tricou afara, desi e miezul lunii noiembrie. Doamne, ce buna a fost zama de verisoare facuta de o mama grijulie! Seara am ramas singur, asteptandu-l pe Utzu sa vina sa ma duca acasa. Si am adormit cu tigarea intr-o mana si cu berea in cealalta. Senzatie extraordinara de implinire, de parca mana mea tocmai pusese piciorul pe Luna a 9-a. Stratosfere. Licurici.

Ultima amintire: zeama de burta la Bistro. Stau la masa cu o trupa de manelisti pe care nu-i cunosc. Cel mai galagios dintre ei are cate trei ghiuluri babane de aur pe fiecare mana. Ma uit: primul e cu simbolul Mercedesului, al doilea are o sirena de aur, iar al treilea are un nume. Unisex.

S-a terminat. Ziua mea. Noroc ca mai e si la anu’.

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!

Tiganiada 2005

Tiganiada 2005

In weekend am fost la Sibiu si am mers la munte cu cortul, numai baieti (6), intr-o kefuiala planificata de anul trecut, si pe care o asteptam de cateva luni bune. Cheful are loc in fiecare an, in aceeasi locatie: Valea Caselor, langa Rasinari. Am cazut de comun acord sa il facem tematic: tema de anul asta – tiganii rromi.

Dupa indelungi eforturi, am reusit sa fac rost de o palarie din piatza, de la o tiganca borata si urata ca in Kusturica. Alte accesorii: pantaloni de stofa, pantofii lu’ taica-mio negri, cu modele pe ei, camasa de matase mov descheiata si haina de piele, neagra. Bineinteles, pe cap, palaria. Sub nas, mustatza – netunsa de 3 saptamani. Lipsuri: nu am avut ghiul sau lant de
aur.

Sambata dimineatza: ora 9, vin Flaviu si Remus la mine “sa bem o cafea”. De fapt, venisera numai sa ne batem in toalete. Am auzit afara, spargand linistea diminetii, muzica de tigani data la maximum, si din Matizul rosu apare o mustata acoperita de o palarie de tigan-tigan-tigan. Ne-am salutat zgomotos, eu de la etaj, ei de jos. Mi s-a spus ca domnul si vecinul Stoian, iesit pe geam, a intors degraba privirea de la tiganoi, dar a continuat sa priveasca cu coada ochiului. Balaurii au urcat, ne-am pupat zgomotos pe coridor. Pret de o jumatate de ora, ne-am studiat toaletele. Ca domnisoarele. Eram cei mai reusiti tigani din bloc.

Am terminat bagajul, si am coborat, vociferand si vorbind tiganeshte. Domnul Bernhardt, ultimul sas de pe scara, a deschis usa sa vada ce e cu zgomotul. A inchis-o degraba cand a trecut Flaviu pe langa el, si nu mi-a raspuns la salut.

Am plecat prin orash sa cumparam de-ale gurii si inimii, cu muzica data la maximum (muzica lautareasca, bineinteles!). Prima oprire: macelaria. Macelarul, comerciant adevarat, a inceput sa vorbeasca cu noi pe tiganeshte. L-am repezit in romana si a inteles ca nu e de gluma cu noi. Apoi am cedat si ne-am imprietenit cu el.

Urmatoarea oprire: magazinul Univers’All. Iata cum descrie Flaviu etapa Univers’All: “o mamica statea cu sticla de suc de morcovi in mana si se uita impreuna cu baietelul ei de vreo 4-5 anisori, amandoi cu gura cascata… la cei trei ciudati…. ce se plimbau ostentativ printre rafturi, varsand in cosuri fara pic de bun simtz fata de necazul omului de rand, tot ce prindeau, bauturi si mancaruri din cele mai alese, fara macar a se uita la pretul atat de important pentru voi toti… iar, cand privirea celui mai rotofei dintre tigani ii tinti intamplator si ii fixa pe amandoi….. sticla de suc de morcovi se lovi brutal de suratele ei din raft, iar mamica smuci minutza baietelului care ramasese pironit cu privirea in grupul celor ce pareau a veni din filmeeee… tarandu-l parca pe luciul greisiei de import a supermarketului, …”nu te mai uita!!!! lasa-i in pace!!!”

In supermarket m-am intalnit cu: verisoara-mea Manuela, o fosta colega de liceu pe care nu mai stiu cum o cheama, domnul Davidoiu, vecinul de sub noi, care s-a uitat la mine luuuuuung, o tipa din vasile Aaron pe care o cheama Dana si care e si ea tiganca, dar din asta de orash, nu cum eram noi, si pe care o cunosc de la un bal al bobocilor, si am ramas consternat sa vad atunci ca avea mustata mai mare ca mine, care aveam 16 ani. Afara din supermarket am facut poze. Am vrut sa mergem langa un Mercedes urat-urat-urat, ca sa dam veridicitate pozelor, dar cand sa ajungem langa el, apare – ghici! – o tiganca ADEVARATA, care se uita la noi lung, la Matizul nostru; noi ne uitam la ea lung, ea la noi, apoi se urca in Mertzan si pleaca, glorios, pe sub nasul nostru.

Bestial! am simtit ca lumea evita sa ne priveasca. Eram “balaurii”. Baragladinele. Ciorile. Ne-am comportat galagios, am rasturnat neshte produse in cart de-a valma, ne-am blastamat unii pe altii in supermarket. Hehe! Nici un comentariu, nimic. Eram respectati ca niste adevarati bulibashe. La casierie, angajata bolovaneshte ochii cand vrem sa platim cu cardul.

Urmatoarea oprire: cartierul Strand, de unde am mai luat ce nu am gasit in Univers’All. Inauntru – surpriza! promotie la iaurt. Ma duc la domnisoara aia, ea ma evita, ma intorc inspre ea din nou, ea se intoarce iar, si nu ma mai rabd si o intreb: “Dha lha ceh fahci acia prhomotie, domnisoara draga?” “La iauuuurt!” imi zice draga de ea. Gust, si zic: “HUnde ii iaurt din hasta?” “Aici, zice domnisoara zambind cu gura pan la ureki, dar cu ochii reci-reci-reci. Cred ca ii placea foarte, foarte mult de mine in momentele acelea. “Uitati, avem aici mic, cu 13 mii… si mare, da’ asta e scump, e 36.000!” “Si ce! zic io, semetz. Tiganii are bani” Insfac cu tupeu un iaurt mare, si ma duc la cassa. In fatza mea, trei cupluri, cu de-ale gurii pentru gratar. Se uita lung la mine, ma uit lung la ei, imi musc mustata. Zic ei: “Numai iaurtul acesta il aveti?” “Da!”, zic eu, gutural. “Dar haideti, poftiti in fatza, poftiti in fatza!!!” Multumesc, le tzutzui din varful buzelor cu un aer de casa rregala.

Am ajuns in munte, dupa ce am trecut prin cartierul tiganesc din Rasinari, cu muzica la maxim. Ne-am salutat cu toti coloratii. Eram de-ai lor. Numai ca noi aveam poleiala, eram de orash.

Am pus corturile, am jucat rugby toti 6 cu sticla de vin. In bustul gol si desculti, clar. Stef si-a luxat umarul rau de tot, dar a jucat pana la capat. Am sters si cateva balegi de pe teren, dar ne-am spalat in raul din apropiere. Dupa care am baut repede gin, sa ne incalzim. Cipi o dadea cu
vodca – pana cand a fost prea mult pentru el, si a adormit pe movila, aceeasi movila pe care adorm de regula “obositii” festivalului. I-am batut o cruce la capatai, ca de obicei, si i-am pus ceaunul de tuci pe cap, de semana cu un neamt din al doilea razboi mondial. Cand ne plictiseam, loveam cu securea ceaunul, sa vedem cum rezoneaza capul lui in ceaun. Fara efect. Dormea mai departe.

Am facut gratarele, am mancat. Am facut fight club cu verii familiei Mitroi. La un moment dat ginul si-a spus cuvantul. Afara era plina zi. M-am trezit a doua zi, tot in plina zi. Oare cine m-a imbracat si m-a bagat in sacul de dormit? Tu singur, mi s-a spus. As vrea totusi sa stiu.

Am revenit la viata mea bicisnica de zi cu zi, cu inima improspatata de teribilitatea experientei. Memorabil! Memorabil. Merita sa fii tigan, chiar si numai pentru o zi.

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!

Industria lu’ Ceausescu


Copsa Mica

De regula, ca fost vajnic angajat al fabricii de caramida din Sibiu, am o nostalgie aparte cand e vorba de fabricile patriei mele. Si eu mi-am adus aminte de mamele guvernantilor, ca si tata-meu (ce interesant e tata meu, mananca numa nu cotlete!), cand am vandut “otelul tzarii!” indienilor si aluminiul rusilor.

Ieri, ma roaga un prieten din Sibiu sa ma duc pana la Armatura sa cumpar un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru – sau ceva de genu’ (la comercianti costa triplu, traiasca patria mea!) Pentru ca sunt un tip prevazator si aterizez tot timpul in trei picioare (pt ca numai trei picioare am), ajung in fabrica cu cca. o ora inainte de a pleca autocarul cu care urma sa trimit agregatul in teritoriu. Risipesc pretz de o secunda ca sa admir poarta mare, muncitoreasca, si monumentalismul patratzos al kikinetzei portarului. Intru si comunic portarului, ca unei fiinte inteligente, pohta ce-o pohteam. Urmeaza, in ordine cronologica, dar complet iLogica:
1. Sunt trimis la “Desfacere”, pe ulita interna inainte si la dreapta, pana ajung la o cladire inalta de 4 etaje. Si acolo, la ultimul etaj, trebuie sa discut cu “cei de la desfacere”.
2. Nimic mai simplu. Raman in cele trei picioare, si admirand peisajul industrial (asa se kema tabloul din camera de la Mamaia cand am fost cu ai mei si aveam 10 ani) ma indrept spre cladirea care este. Ma asigur ca acolo e “Desfacerea”, si intru in biroul “Desfacere” la etajul 4, dupa ce am urcat pe un coridor bicisnic de ingust si de prost luminat (noroc ca nu a trecut o gasca de muncitoare tinere, guralive si sexual-abusing pe coridor odata cu mine, ma insuram in 30 de secunde).
2. Bat si intru in acelasi timp la “Desfacere”, sperand sa ii prind pe angajati ca nu lucreaza. Ma uit. Camera goala. Nici macar parchet. Munti de moloz. Bat la usa de langa. “Desfacerea” s-a mutat in cealalta camera, uite aia de unde iese acuma domnul acela. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
3. Intru si bat cu tupeu a doua oara. Le spun doleantza inimii mele care dolea un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru, dupa care astept sa vad agitatie si sa ma bucur ca ce pupat in cur is ca si client. Un domn intre trei varste se uita la mine pe deasupra ochelarilor (cred ca m-a si deochiat) si-mi spune: “Da’ nu la noi, baiatu’! La “Facturare”! Cum cobori, la dreapta.” Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
3. Scari inguste din nou, aceleasi fantezii cu muncitoare. Normal ca o iau gresit, si dupa un sfert de ora de circulat prin fabrica in cautarea unui-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru sau macar a unui grup de nimfete guralive in halat si mirosind a shpan de otzel ma indur sa intreb un ifronist (hehe, pun pariu ca nu stiti ce e aia!), care ma indruma indarapt, la o cladie in fatza careia zace un BMW gri. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
4. Intr-un final glorios, ajung la Facturare. Bat, si intru. Si imi dau seama ca am gresit profund cand am declarat in acte ca am douaj… aaa… douaj… si ceva de ani. Ma aflam nici mai mult nici mai putin in anii de glorie de imediat dupa ce am picat la facultate prima data, in anii nouaj… aaa… nouaj… cam asa ceva. Birou de 4X4 (metri, baaah, nu tractiune!), tavan scund, pardoseala mirosind a vechi, scaunele de fier si PAL iti dadeau dureri de spate numa ce te uitai la ele, un nene cu o geaca chinezeasca fumand sub anuntul de “Fumatul Strict Oprit!”, plansele de PSI si Protectia Muncii ascunzand lungi crapaturi in perete, personalul TESA grupat in jurul singurei femei – si aceea cu cu gratii indoielnice – dar grabindu-se sa treaca la cele 4 birouri imediat ce intru. Aceiasi, scribalind cu pixul niste formulare din cea mai infecta hartie posibila, sau belind ochii la monitoare second cu tastaturi antice de 30.000 ROL fara tasta de “win”, vopseaua crapata pe usa, figuri tipice anilor 70. Ma simteam ca si cand nu m-as fi nascut inca.
Mi se preia comanda, si 4 indivizi sar sa ajute. Comportament tipic celor care se lictisesc de moarte la serviciu si nu au Yahoo Messenger. Mi se preia comanda si sunt rugat sa iau loc. Nu, zic eu, sunt un pic pe fuga. Se uita la mine stramb si zic, cu un oftat indelung: “Dureaza un pic!”. Iau oamenii comanda si o inmaneaza printr-un geam celor din hala.
Si stau.
SI stau.
SI Stau.
SI STau.
SI STAu.
SI STAU.
Si incepe sa ma stranga casca! 25 de minute de admirat normele PSI. De ascultat cele mai idioate bancuri care mi-au luminat copilaria, in anii optz… aaa… opt… nevermind. Incercari sustinute de a ma desprinde din bucla temporala. Imi repet ca suntem in anii 2000, pt ca ieri auzisem la radio o melodie din ’95 categorisita drept goldie, but oldie. Beeey, pe muzica asta am apsolvit, bey! (oops, m-am deconspirat). Incerc sa-mi imaginez monitoare plate, oameni cu parul pieptanat, reclame luminoase si cladiri cu termopane. Modernitate. In zadar. Gandul imi e captiv in camarutza cu gratii la geam. Se zbate, si nu scapa. Ma simt ca la scoala dupa ce faceam o boacana si trebuia sa il astept pe director si el nu mai venea. Ma gandesc la dirigu’. Ma trec sudori reci. Imi vine sa icnesc.
5. Intr-un final glorios, mi se spune: mergeti langa sa ridicati pachetul. Nu am curajul sa intreb de ce nu mi-l da pur si simplu prin gemuletz. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
6. Ajung la hala de impachetare. Trebuie sa vina shefa. Shefa nu vine. Ba vine. Dar intr-un tarziu. Isi muta cu greu greutatea de pe un picior pe altul, nu raspunde la timidul meu “Sarumanaaaaaaa” si merge la un birou de fier. O urmez ca un catzelush. “Da, copile” zice ea. Sarumanaaaa, zic, m-au trimis de la facturare sa ridic un un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru. Da, zice ea. Asteapta un pic. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.

7. Glorios, cu pachetul sub mana, ma indrept spre poarta, ferindu-ma cu dibacie de ifroniistii si motostivuitoristii (fork lift, in engleza) care se credeau Ayrton Sena pe circuitul de la Monza. Fusesem indrumat la CasErie. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate. Ca doamna care incaseaza e plecata la Desfacere sau la Facturare. Dar nu puteti incasa dumneavoastra? Intreb. Vreau sa platesc ACUM. Se poate? Haideti, zic, ca sunt din Sibiu, si vom fi capitala europeana a culturii in 2007, zic eu. Bine, zice o voce de dincolo de ceatza din fatza ochilor mei, mergeti la colega.
Ma indrept izbindu-ma de mobile catre colega. Colega zacea intr-o camera de 2X1,50 m, fara geam, numai cu un neon care palpaia (to flicker). 103 ^&%^&(*&(, spune ea. Scot ca prin vis 2 milioane si ii dau. Nu mai vreau decat sa ma vad plecat cu al meu regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru. Doamna repeta, acum mai insistent, ca doreste 103 ^&%^&(*&@##(. Ma caut sa ii mai dau bani, nu mai am, ma uit la ea ca un pui de gaina gripat. Nu mai stiu ce e cu mine. Platesc, si apoi intreb: pot plati ACUM?

Gata. S-a terminat. Ies glorios pe poarta fabricii. Si multumesc lui Dumnezeu ca nu a trebuit sa iau o comanda de patru bucati, altfel ar fi trebuit sa stau si acum acolo. Si oamenii aia nu cred ca se prea omoara cu dusul!

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!

Cum am scapat de razie

Eram tineri, eram frumosi ca niste boboci de anul I.
Cateva cuvinte, mai intai, despre caminul 16.
Caminul 16 este camin de baieti si se afla in partea de vest a Hajdeului. Aici vei intalni mai multe femei decat in orice camin de fete. Mai ales la dushuri. O femeie in caminul 16 arata incredibil de atragatoare.
Caminul a fost construit anume cu 10 etaje pentru ca Ceausescu s-a rastit la bocancii celor care facusera Hajdeul ca “De ce irosesc ei terenul agricol al patriei lui Bazavan construind camine cu numai 4 etaje?” “Sire,” i s-a raspuns, “solul este… care e cuvantul acela, romanesc… HIGHLY UNSTABLE! Riscam sa patim ce vor pati americanii in 9/11” “DA?” S-a sumetit carmaciul. “Atunci vom demonstra Occidentului decadent ca noi putem inalta bloace de 10 etaje si acolo unde nu se poate!” Rezultatul este vizibil pana in zilele noatre: o stanca cenusie cu interfatza cenusiu-murdara din care se scurg zilnic catre locurile cu bere cca 1100 de studenti, animale, femei. O intreaga gradina zoologica. Intre care m-am numarat si eu, cu glorie, in cei mai frumosi ani ai vietii acesteia bicisnice pe care o iubesc: anul 1 si anul 4.
Deci… Anul I, emotii, deschidere festiva pe care nu am prins-o in nici un an de faculta (din informatiile mele, anul se deskidea in Music Pub), urmeaza o sesiune, urmeaza una-alta… si – in cele din urma – prindem si razia. Ce este razia?
Ei bine, razia, in universul limitat de bere-camin-bere al studentului clujean, semnifica inceputul unei lungi serii de ciubuce duse la administratoare ca sa te anunte cand vine baietii cu chipiuri ca sa verifice flotorul, sau flotantul, sau care pizda ma-sii e alalalt, nu ala care sta in vasul de la WC. In fine, toti sobolanii (me included) fara flotor, recte studentii cazati ilegal, recte cei care isi cunparasera locurile, deveneau pamantii cand ii intrebai definitia unui cuvant din 5 litere care incepe cu r. O razie inseama nopti dormite cu carote cat ridichile negre infipte brutal supt shira spinarii. Inseamna emotii cand pleci in Pub dimineatza. Emotii cand vii seara flancat de doi prieteni mai vajnici care te taraie sus 5 etaje, in cel mai bun caz (ce e aia lift?). Emotii cand mergi la WC in puterea noptii, si te lupti cu pipi sa mai stea otzara pana e liniste pe coridor.
Intr-o buna seara aflam din sursele noastre sigure ca dimineatza urmatoare este DIMINEATZA. Situatia se prezenta in felul urmator: Johnny dormea cu Carmen – cazata ilegal. Restul de 4 eram OK. Cat se poate de legai. Dar cine nu are Flavius, sa-si cumpere! Nu s-a dezmintit nici de data asta. Always surprinsing-ul ne-a scos la bere cu maaaari eforturi si acolo s-a imprietenit cu inca trei. Doi baieti si o gajica. Pe care, in imensa lui marinimie, i-a adus in camera cand a auzit ca nu au unde dormi. Eu plecasem de la berule mai devreme, pe la vreo 2, si cand sa deschid dulapul sa imi las chilotii am dat de Carmen, care se ascunsese acolo la primul zgomot. De frica raziei.
In fine, dimineatza am avut placerea de a-i vedea pe ceilalti trei la ora 7, cand am auzit ca neinfricatii oameni ai legii busheau deja cu pulanele din dotare usile palierului pentru a-i trezi pe meseriashi sa prezinte buletinele cu flotant. Cred ca in 3,2 secunde ne-am trezit cu totii. De-a binelea. Eram 8 intr-o camera cu 4 cazati legal. Ce sa faci?
Si atunci geniul creator al romanului s-a manifestat plenar. Carmen a fugit inapoi in dulapul cu chilotii. Unul dintre venetici a fost inghesuit, cu fortza, sub un pat, si baricadat cu toti bocancii nostri sa nu se vada. Ca un lunetist intr-o gramada de balega de porc.
Mai ramaneau doi. Cuplul crapulos. Aiaiai! P-astia unde-i mai bagi? Si atunci am mototolit plapuma de pe un pat, si am strecurat domnisorica – care era cam cat o vrabiutza – supt. Probabil ca ii placea sa stea dedesubt, pt ca nu a scos nici un cipcirip@yahoo.com. Mai ramanea zdrahonul. Pe care, ca in Matrix, l-am inghesuit, intr-o milisecunda, dincolo de usa unui dulap deskis. Ati ghicit, cel cu maieurile, aflat langa cel cu chilotii. Am dat drumul la apa sa nu se mai auda ca se partzaia ingrozitor de emotie. Si, cu fatza cacanie, am deskis agentului care s-a straduit sa para fioros. Pana cand l-a vazut pe Ivan.
Acum, merita sa fac o paranteza despre Ivan. Ivan are inaltimea mea. 185 cm. Barbat bine, ati spune, cei care ma cunoasteti! Asa e. Orice mascul cu inaltimea mea si pe deasupra si de un chintal greutate este cel putin impunator. Si daca mai e si moroshan, si dintr-un sat de ucraineni in acelasi timp, va dati seama ca era numai bun de pus in filmele cu Van Damme, in rolul de baiat-rau-care-vrea-sa-distruga-lumea-si-care-e-ucis-la-final. Uitai sa va spun ca niciodata nu am incuiat usa la camera cat am stat cu el. Niciodata. Nimeni nu risca. Vanzatorii ambulanti de casete audio din camin il salutau cu “sarumana”. Basarabenii se laudau ca ii sunt pieteni. Nu ca el le este lor, ci ca ei ii sunt lui. Niciodata nu ducea lipsa de tigari, sau de maini intinse cu brichete aprinse cand isi lua una. Era omul cel mai cinstit cu bere din cati am cunoscut. Cel care era salutat mereu primul. Cei care il vedeau erau atata de fascinati de privirea lui de “ce-vrei-de-la-mine-blestematule” ca uitau sa mai dea noroc si cu noi. Era OK. Ii iertam. Ei bine, deci o jumatate de politai ne cerea cu toti dintii, dupa ce batuse ca un inger al mortii in usha noastra cat o scandurica, flotantele. Pana cand s-a intunecat in camera: Ivan se ridicase din pat. Noi eram obisnuiti, mitridatizati, imuni. Politaiul nu. Si cred ca nici nu prea vroia sa se obisnuiasca cu peisajul. Carmen incremenise in dulapul cu chilotii. Partzurile incetasera. Ala de langa bocanci nu mai icnea ca nu are aer. Vrabiutza de sub plapuma tacea ca o stanca de sare. Nu se mai auzeau decat doua priviri care rascoleau camera ca laserele, de la un capat la altul. In capatul uneia dintre ele se afla un agent care tocmai isi terminase autoritatea. In capatul celeilalte, Ivan al nost’ (uitai sa va zic, si noi ii eram prieteni). Cand privirile s-au incrucisat, jur ca am auzit scantei. Dupa care una din priviri s-a blegit. A coborat, rusinata, catre buletinele de identitate cu paginutze stampilate neclar. Buletinul lui Flaviu avea autograf de la Nicu Covaci (Phoenix) pe ultima pagina. Al meu fusese patat cu galbenush. Era super OK. Ne-a inmanat inapoi, in viteza, buletinele. Flaviu zice ca l-a auzit pocnind din calcaie in semn de salut cand a plecat, dar eu cred ca avea picioarele prea muiate.
Am plecat la baie sa facem dushul de rigoare. Si, la dush, am descoperit aproape 30 de oameni in prosoape de culoarea caminului care asteptau sa plece politia. Ei nu aveau Ivani in camera.

PS: Dupa cutremurul din 1977, caminul s-a inclinat usurel in fatza, ca turnul din pizza.

8 lovituri, dă-i și tu!

Ye, mah!

Cheile Turzii

Noa, asta ar trebui cetita in gand asa cum se o spune Flaviu, alias Mitroa, alias Greuceanu. Cand o spune, o icneste, usor, din fundul gatului. Imi aduce aminte de nush ce film, family comedy din asta americana (sa fi fost kiar Married with Childrenz?) in care nush care personaj spune aluilalt nush-care-personaj, bineinteles, cu paoza de rigoare ca sa lase publicul platit (nu platitor) sa behaie regulamentar de ras: “Da, ma, alalalt macar nu geme cand se ridica de pe scaun!”

V-ati dat seama vreodata cata lume icneste cand se ridica de pe scaun? Tineri sau batrani, femei (mmm… femei icnind!) sau barbati, shafi sau amploaiati cu juma’ de norma, pentru toti a devenit o moda sa icneasca atunci cand se ridica de pe scaun, fie el ergonomic sau de bucatarie, in troleibuzele astea ruginite de Cluj sau de pe banca mai ieri tricolora, azi alba, punctata de gainatz de cioara adevarata si ucraineana din Parcul Mare. Hai, mah copii! D-apai cat efort poate consuma ridicatul in doua picioare? Cand eram mic nu icneam cand saream din banca pentru a fugi intr-un suflet sa ne jucam calaritea in curtea scolii (eu eram calul lui Titus Popescu, ca aveam de atunci picioare bune, atunci ca si acum, si el era usurel de purtat in skinare!), de mama nu mai razbea sa se minune cate resurse de inverzire a pantalonilor de la uniforma scolareasca mai gaseam (da, am prins si eu acele momente binecuvintate! Doamne, sexy mai erau colegele noastre de-a 7-a in uniforma…)

Icneala… scoala generala… mai, sa fie, ce urechi negre mai avea dirigu nostru cand o murit! Fii iertat, Paganele! Cred ca dirigu’ si-a dat obstescul sfarsit tot cu un icnit.

Da: deci titlul deci trebuie deci cetit asa, expirand aerul, spunand un “ye mah” cu juma de gura, pentru ca fundul gatului este deja inundat de masa de aer pulmonar care se revarsa afara intr-un oftat sfasietor. Omuletul (lueta) se plimba si el un pic voios prin Katrina de aer care mai miroase a fum de tigare de la ultima betie din Jay’s, de aseara (ye, mah, aseara inca bagam la greu, la ora asta, sugeam beri si pufaiam si eu tabac la greu, in rand cu ailalti catindati la impovarat bugetul asigurarilor de sanatate mai incolo, care vor ajunge asa ca vecinii lor, in stadiul in care ei, fiind copii cu doi de i, nu isi explicau cum de vecinii lor tusesc paralel cu ecoul acela de scara de bloc cand urcau pana la etajul 4, dupa care horcaiau cu pasiune, agatzau cu radacina limbii cheagul de flegma galbuie din locul unde se face laringita si, prelingand-o bine scaldata in saliva, ca sa mai taie din greatza, de-a lungul muschiului dotat cu papile gustative, o nasteau in lumina chioara de la bec tocma’ in scara de bloc, unde urcau copiii aia mici cu trei de i in 4 labe atunci cand faceau concurs seara ca “cine e ultimu acasa ma-sa-i proasta!”). Icnesti. Masa asta de aer suiera usor printre papile, de-a lungul limbii suspect de albe, cu vinisoare vinetii dizgratioase, le increteste oleaca, duce cu ea ceva aburi de prin interiorul obrajilor, si afara iese exact sub forma icnealii aceleia, atunci cand, adus din spate, incerci sa te ridici sa stai in pozitie de drepti ca sa iti saluti cunoscutul sau sa mergi frumos la pishu.

Icniti, dragii mei. Este sunetul nostru gutural, sunetul omului care renunta o secunda la modernitate ca sa exprime nepervertit, franc si sincer cu secunda aceea unica in care se ridica de pe scaun, oboseala, sictirul enorm, lehamitea si j’en ai eu assez-ul. Cum ziceau poetii nostru nemuritori pe care ii kiama Ombladon? “Incearca sa nu uiti cand erai copil ce ti-ai promis!”

Acuma ar fi trebuit sa fiu un hibrid intre Rambo si Rocky.

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!

Despre mine

Veti invata despre mine din cartile de istorie. Sau filosofie. Sau literatura. Sau din cartile de joc cu femei goale.

Iar prietenilor mei le-am zis: “…iar cand moartea ma va lua cu ea, voi in borhot sa ma puneti, si palinca sa ma faceti. Si cu mare veselie sa ma beti, si mare sarbatoare sa faceti!”

Si, ca ultimele cuvinte, imi veti spune:

NU TE VOM VOMITA NICIODATA!

2 lovituri, dă-i și tu!