O vază de designer italian

Acţiunea se petrece într-un sat din Deltă în altă ţară, cu români stresaţi de partea financiară.

Aşadar, două verişoare şi pruncul din dotare merg în vizită la o pensionară italienească putred de bogată şi atâta de bătrână de zici că-i mama lui Neagu Djuvara, dar şi foarte tipică: zgârcită, fumătoare ca un coş de vapor, stafidită şi gălăgioasă şi dinamică, plină de vână şi călăreaţă de scooter şi mereu nemulţumită că pastele nu sunt făcute al dente. Primind vizita verişoarelor, le serveşte cu un espresso din ăla tare de puteai ajunge la chinezi dacă-ţi pica un picur pe duşumea, plus un pahar cu apă, plus un suc de portocale italieneşti originale 100% importate din Tunisia, şi se aştern fetele pe bârfit.

Între timp, pruncul prezent la faţa locului se plictisea de nu mai putea; şi, după ce i-o stresat canarul bătrânei doamne, i-o tras mâţa de coadă şi i-o zăpăcit programele la TV căutînd desene animate, s-o apucat să inspecteze casa bătrânei în căutarea următoarei chestii care să-l amuze. Şi, cum se plimba, nu ştiu cum se face că, atent aşa cum numai copiii pot fi, loveşte cu cotul o vază de pe ceva soclu, care cade jos şi se sparge în 863 de cioburi.

În 4 zecimi de secundă, mai sprintenă ca Usain Bolt, baba era deja la locul crimei, blestemînd cu sete.
Porca mizeria scrofa Berlusconi!
– Tu, amica, signora,… scuzi! s-or băgat verişoarele.
– Nici un scuzi! Că vaza asta o am de la al patrulea meu soţ, cadou de ziua de marţi! E irecuperabilă, o costat o grămadă de bani!
– Tu signora, pfuay, nici nu ştii ce rău ne pare… uite, ne putem oferi să ţi-o cumpărăm?
– Ce să cumpăraţi, mascalzone! Ce să cumpăraţi, e vază de designer, aşa ceva nu se găseşte decât la Milano şi la Paris! Uite! Uite!

Şi le arătă nişte poze cu vaza dintr-un album străvechi.

Verişoarele o cam băgară pe mânecă; că nu în fiecare zi apuci să spargă copilu’ vas rar la babă care se născuse când încă mai trăiau etruscii.
– Tu signora… uite, spune-ne cât o costat şi vedem cum facem.
– 50 de euro, zise baba, fără să clipească.
– 50 de euro. Uite, nu vrem să rupem prietenia cu tine, ţine 50 de euro şi hai să uităm de necazuri, Dumnezeu să ţi-l ierte pe cel de-al patrulea soţ, ca şi pe cel de-al cincilea şi al şaptelea! (din informaţiile mele, cel de-al şaselea soţ nu existase vreodată; baba trecuse de la al cincilea direct la al şaptelea).

Şi scot verişoarele 50 de euro, i-au administrat copilului o corecţie (“eşti o catastrofă ca taică-tu! Ăştia sunt banii de maşinuţe pe următorii 30 de ani!”) şi, după încă o tură de scuze şi temenele, s-au dus în treaba lor, blestemîndu-şi soarta şi ghinionul, că no, 50 de euro sunt bani.

Fireşte, aş fi putut închide postarea aici, cu concluzii gen “uite ce rahazzone sunt italienii, că dacă ne făcea nouă, românilor, un musafir aşa ceva ziceam că e OK şi că n-are rost să se streseze, dă-o naibii, e numai o vază, de acum o să punem florile întrt-o sticlă de Borsec de 2 litri tăiată în două cu cuţitul” etc. Aş fi putut, dar am ales să nu fac aşa ceva; pentru că, la vreo două săptămâni de la incident, verişoarele au văzut fix aceeaşi vază într-un catalog de la Ikea. Ceva de genul 3 vaze la 8 euro, sau cam aşa ceva.

4 lovituri, dă-i și tu!