O poveste cu un brad

M-am certat cu nievastă-mea ore-n șir:
BRAD MIC!!!!!
– Sigur, scumpa mea, sigur. Pitic. 2 metri jumate, maxim!
GRRRRRR!!!!

Așa fac vârcolacii când le spui că tu vrei să iei brad mare.

Ne-am mutat din Florești de două săptămâni, în plin scandal al șobolanilor (în treacăt fie zis, șobolani am văzut numai la blocurile care nu au închis gunoiul cu coșcobeață din aia de metal, în zona noastră nu am văzut picior de lighioană) după ce ne-am căutat un an chirie decentă în oraș. Stăm amu într-un apartament la casă; și un brad mic în sufrageria asta cât o agora, pe care o încălzim acum cu bani grei, ar arăta ca o aluniță pe nudul lui Scarlett Johanssen Johansson: exact, cine naiba vede o aluniță când ai în față nudul lui Scarlett Johanssen?

Și atunci cum copita lu’ Rudolf să iau brad mic pentru o cămăroaie? Ce gospodar sunt eu?
– Mă duc să văd ce găsesc.

În fiecare an m-au fraierit vânzătorii de brazi. Băi, rotesc coniferu’ ăla în fața ta și te fac din vorbe vrăjite de zici că ai în față copacul din reclama la Coca-Cola. Și, după ce ajungi acasă, mereu – da’ mereu – îți dai seama că de fapt ai cumpărat un tufiș scalpat de meteoritul tungus.

Nu ies bine din casă, că mă sună mama gropărească:

– Gropare, salut, ce faceți, sunteți bine? Uite… știi că în fiecare an noi am cumpărat brăduț, și e așa de fain și minion… să nu iei brad mare, mamă…
– Nu te mai aud! E prost semnalul, șuier eu necruțător, și-mi închid telefonul. De tot.

Tura asta mi-am luat cu mine un ajutor de nădejde: Gropărelu’. Și-am purces către biserica din Grigorescu, unde se vindeau brazi fără timbru din ăla forestier, Doamne miluiește. Vreau să zic că-n ziua aia șuiera un vânt marțian prin Cluj; dar eu nu m-am lăsat biruit: Groparu, acest Ana lui Manole a blogosferei, abnegație, stamina și alte shit-uri de manual de literatură.

Ajung la sfânta piață de brazi: băi, deci tristețe mare. Vreo doi erau mai mari ca fiu-meu, restul puteau la fel de bine fi vânduți ca scobitori. E drept că era și ora la care oamenii ieșiseră de la biserică sau, după religie, de la hipermarșeu, și în drum spre casă răseseră tot ce era demn de împopoțonat prin sufragerii; deci bloggerul se trezise cam târziu.

Din ăștia doi brazi mai mari ca fiu-meu, unul era somalezul pădurii. Așa că singura variantă câștigătoare era să mă bag la celălalt, mai obez – pe care l-am și luat la un preț bun, zic eu, că am negociat de la 60 de lei la 45; dar acum, gândindu-mă că am trecut tocmai când se vindea somalezul cu 25 de roni, posibil să mai fi putut negocia de-o ciorbă dacă aș fi avut mințile la mine (dar erau plecate cu sorcova, hahaaa… știți? Că e iarnă, și oamenii pleacă cu sorcova? Și și mințile, când nu le ai la tine, zici că-s cu sorcova? Ca și când ar fi oameni? Hahahaaaa…)

Și ajung acasă, și nievastă-mea mă pune să-l dezleg… da, drăguțel, zice ea (prima dată i-am zis că o fost 80 de lei, ca să nu i se pară mult 45). Jos are niște crengi că ne putea reuni cu Republica Moldova; dar prea e chel de crengi în partea de sus!
– Draga mea, și eu sunt un pic chel de crengi în partea de sus a capului, și tot sunt meseriaș! i-am zis.

Nievasta nu o zis nimic; numa’ o pufnit zeflemitor.

Ne apucăm de împopoțonat copacu’: globuri, beteală, un voal de mireasă și ce-am jefuit odată de pe o țigancă beată (viața e dură). La final, arată aproape decent: cam jumate cât de decent arăta doamna Iohannis la învestire.

Apoi, după ce l-am purtat pe uraganul Katrina în brațe deși l-am ferit cât am putut eu de mâinile Gropărelului, care ar fi vrut să de joace de-a Verestoy Attila cu el, deși l-am împodobit cu ce am avut…

POC! s-o prăbușit singur în timp ce mă uitam la un film, că era să fac infarct.

View post on imgur.com

Brazii se prăbușesc, nu se îndoaie

Apoi am numărat: 4… 3… 2… n-am ajuns la 1, că deja nevastă-mea o dat buzna peste mine ca o walkyrie:
– Ce s-o-ntâmplat?
– O pkicat, no!
– De ce l-ai împins?
– Nu l-am împins, femeie!
– Ridică-l!
– Îl ridic! Stai să fac o poză…
– Să faci o poză și să scrii!
– Ce?
– 3 ani! De 3 ani tot tu alegi brazii, că m-ai pus să dau bradul ăla artificial, și ÎN FIECARE AN O CĂZUT… că era chel sus și asimetric… și de fiecare dată scrii pe interneți numa’ de mine și de mămica, și de tine nimic, niciodată… ia să scrii și de isprava asta, să te știe lumea!!!

Oameni buni: mi-o ordonat, am scris, și cu asta basta.

Așa că: să aveți un 2015 frumos, Doamne-ajută! (“că are de unde” – ar completa taică-meu).

18 lovituri, dă-i și tu!