O partidă de pescuit ce nu a mai avut loc

Veneam acasă rupt de oboseală, aşa cum stă bine după o zi de luni. Venisem cu un rechin (nu, nu prekin; ci rechin), că maşina e la reparat de vreo săptămână şi io mai nou fac naveta – da’ nu aia de bere.

Înainte să ajung acasă, mă opresc la magazin să iau de papa sănătos pentru familie: cârnaţi Bicaz, parizer unguresc din ăla bun şi nişte ceapă cu pită cu iaurt, să mâncăm pe ziar.

Ies afară şi dau de singurul vecin de care mă feresc ca de noi împrumuturi: beţivul pensionar de la parter, rupt de praştie ce era, mirosea a nişte distilerii olteneşti, mereu cu chef de vorbă, mereu afumat rău.

– #¤ER%&/(UJ)KI, mă salută el, gâjâind din gâţi.
– Bună sara! strig eu cu voioşie, şi sprinten nevoie mare mă dau din calea lui şi mai că o iau la sănătoasa către scara blocului.
– Staaaaaai! zbiară el, şi mă înhaţă de-o areapă. Ce faci?
– Mă duc cătă căşi! zic. Hai că mă grăbesc!
– Când merem la pescuit?
– Ha? zâc io.

De unde naiba ştie beţivu’ Floreştiului că io dau cu viermuşoru’ la umezeală?

– Îl lom şi pe Cristi de la etaju’ unu! zice el.

Io nu prea-mi ştiu vecinii, că mă cred mai bun decât ei (ei îs offlineri).

– Nea… zic io, şi-mi dau seama că nu ştiu cum îl cheamă. Deci io nu prea pot veni la pescuit! zic.
– Ha? Da’ di ce? întreabă.
– Păi un’ să merg! Că am copil mic acasă! Păi cine îi dă ţâţă? glumesc, şi râd tot io.
– Ha! Aşa-ţi trăbă, zice el, dacă te-o mâncat în cur.
– Nu hi nebun, răspund io la aşa o grosolănie, că nu-n cur te mâncă să faci copii. Hai că tre’ să fug! Familia mea depinde de haleala asta! Sănătate, Doamne-ajută!

Mă iau şi mă car. Plm, zic io, ar fi ultima persoană cu care aş mere să mă duc la pescuială! Mai bine stau acasă şi gătesc reţete cu linte roşie, zic.

Ajung în casă, îmi însuşesc o mină posomorâtă destul de convingătoare. Intru, rutina de rigoare: pupat nevasta, pupat ăla micu; pişcat nevasta, pişcat ăla micu; muşcat nevasta, muşcat ăla micu. Mă pun la TV, trist ca un menestrel.

– Ce-ai păţit? mă întreabă nievasta.
– Nimic, răspund. Absolut nimic.
– Hai, no! S-o întâmplat ceva?
– Apăi… nu, dă-i pace.
– Te rog frumos să-mi zici, zice ea.
– Apăi nu vreau să te amărăsc şi pe tine, îmi scuip eu afară ipocrizia.
– Hai, no! Zi-mi!

De femei nu poţi ţine nimic ascuns! Măcar cardul dacă am reuşi, noi masculii, şi lumea asta ar fi un loc mult mai bun.

– Ce să-ţi zic, tu! Că iară am refuzat o invitaţie la pescuit? Da? Asta vrei să auzi?
– …
– Na! Să vezi şi tu câte fac pentru familia noastră!

24 lovituri, dă-i și tu!