O călătorie de neuitat, numai cu RATUC

Veneam pe autobuz către locul în care rechinii se bat ca să mă ducă în frumosul Floreşti, pentru că sunt clientul ideal: şoldurile înguste şi fundul mic (deci ocup puţin spaţiu în Solenza galbenă care scârţâie), burtica triunghiulară şi suficient de obosit încât să ascult orice inepţie fără proteste. Încercam să-mi revin după ce văzusem o doamnă cum îşi curăţa porţelanul de pe dantură în troleu de parcă era la domnia sa în sfânta budă (atenţie: dacă nu v-aţi uitat cu plăcere la seria de filme Saw, nu daţi play).

Cobor la Billa, bucuros că nu mă mai scuturase ca nesimţitul de şofer de pe troleul 7 cu numărul CJ-N 253 de marţea trecută, care la o frână aproape că mă aruncase de vreo 3 ori peste nişte biete studente mult mai tinere decât însuşi Gropărelu’ – chestie pe care eu, om bătrân, cu barba albă, chiar nu o mai permit.

Stînd eu aşa şi aşteptînd să văd ce requin îmi scoate destinul în cale, observ că parchează în staţie un alt troleu; ticsit-ticsit de proletari. Din care toarnă la lume ca din cornul abundenţei.

La o privire mai atentă, văd că şoferul coboară foarte hotărât din cabină şi se îndreaptă spre uşa din mijloc ca Ahile însetat de globule roşii troiene. Haiti! îmi zic, să vezi ce cafteală iese! L-o fi înjurat vreunu’ pe drum, şi acum o să-i tragă la nefericitu’ ăla o bastârcă, în centrul Mănăşturului, ca la un meci de-a lu’ Bute! Şi cobor încetuc mânuţa către telefon, să pot să surprind acest moment care avea să-mi aducă cel puţin 12 unici în plus pe ziua de azi.

Sub ochii mei uimiţi, şoferul înaintează hotărât prin şuvoiul de oameni până când îl pierd din vedere; şi, în loc să iasă cu dinţii înfipţi într-un gâtlej de mănăşturean, şoferul iese ajutînd un domn în scaunul cu rotile să iasă din troleibuz.

După care intră din nou şi îl scoate şi pe al doilea. Apoi se suie înapoi la volan şi pleacă liniştit.

8 lovituri, dă-i și tu!