O altă zi în România

Ies de la muncă la o oră mândră, târîndu-mi picioarele, obosit ca ăla din mitologie, nu mai ştiu cum îl cheamă, Priap sau Sisif.

Mă îndrept spre troleul care mă duce către frumosul Mănăştur, mă sprijin cu spatele de ceva dudui de vreo 70 de ani şi scot telefonul să butonez la el (tura asta jucam un joc în care eram ceva comandant de submarin în al doilea război mondial). La un moment dat, troleul pune o frână de să mă duc în cap, nu alta! Mno, asta e, îmi zic, o fi vreo greşeală.

Greşeala se repetă de încă vreo şase ori pe kilometru, iar Groparu observă mirat că nici unul dintre tovarăşii de drum nu are nici o reacţie creştinească; aşa că Groparu, foarte Zen, îşi vede mai departe de torpilele lui şi vasele lui de război, dar când coboară se uită urât la şofer prin ochelarii de soare. Şoferul se uită şi el agresiv înapoi, Groparu cumpăneşte dacă să-i strice ziua şoferului sau nu, se hotărăşte să nu, viaţa merge înainte.

Pe drum, cumpără un kil de roșii mari, frumoase, culoarea sângelui, naturale, umflate cu azot. Apoi, 10 minute mai târziu, Groparu ajunge la locul de unde ia rechinul către frumosul Floreşti, unde este abordat de cel mai vârstnic cetăţean din lumea rurală, un soi de bunicul Ion cu pălărie şi vestă la vreo 72 de ani, metamorfozat în transportator ilicit de navetişti. Groparu alege să moară cu altă ocazie, nu în maşina condusă de veteranul primului război mondial, şi în acest scop îşi ia un taxi.

La semafor, taxiul lui Groparu este depăşit de un BMW-ist care taie coloana pe banda opusă ca să fie el primul; dar, fiind frumosul Mănăştur, BMW-ul agaţă un bidon de plastic abandonat pe carosabil şi îl târăşte, într-o scârţâitură atroce de plastic pe asfalt, până dincolo de semafor. Din el coboară un puşti firav cocălăruţ de 19 ani, exasperat de BMW-urile astea care agaţă bidoane, tocmai la timp ca să mă audă cum râd ostentativ către el.

Ajung cu bine în frumosul Floreşti, unde îmi scot Gropărelul la locul de joacă. Doi prunci de vreo 3 ani aruncă cu pietre către noi. Când le atrag atenţia, împăciuitor, aproape că scot limba la mine, şi unul vine ameninţător rotind o joardă deasupra capului. În ăstimp, părinţii lor fumau, beau bere şi spărgeau seminţe la locul de joacă. Nimeni în Balcani nu bea atâta bere la PET, nu sparge atâtea seminţe şi nu fumează atâta lângă prunci ca mămicile grase şi frumoase din Floreşti.

Îi combin pe pruncii războinici cu Moş Crăciun care nu aduce jucării copiilor care aruncă pietre ca oamenii preistorici, apoi, după ce mă împrietenesc cu cei doi rebeli (îi puteam fura de 5 ori până atunci să le vând organele, că nimeni nu se uita după ei) ajungem cu Gropărelu’ la leagăne. Unde o mămică tocmai îi urla în ureche copilului ei: “Mă, tu n-auzi că te tot strig? Eşti surd, sau eşti prost?”

Mai stăm oleacă, se face seară, pornim către casă. Tocmai la timp ca să admirăm cu cât talent parchează vecinul.

Parcare like a boss

Şi amu vă întreb pe voi, aşa cum se tot întreba şi Gaben într-o vreme: nu ne facem noi o ţară numa’ a noastră?

22 lovituri, dă-i și tu!