O afacere ardelenească

Era o zi ca oricare alta – aceleaşi ştiri, aceeaşi muzică, aceeaşi pereche de şosete – pentru Ananie, fratele lui Ţâlie, din Jibou. Se pregătea să dea de mâncare la porci, când telefonul lui mobil sună strident. “O fi banca”, îşi zise Ananie, pregătindu-se să răspundă cu o înjurătură de minimum 7.2 pe scara Richter.
– Alo, domnu’ Ananie?
– Da!
– Fratele lui Ţâlie?
– Da!!
– Din Jibou?
– Dară!
– Bună ziua.
– Bună ziua!
– Mă numesc domnu’ Dorin, începu vocea de la telefon, şi am auzit că dvs. sunteţi la pensie.
– Nu cumpăr nimic! Nici nu reîncarc cartele! îl repezi Ananie.
– Nu de asta v-am sunat, ci v-am sunat ca să vă propun o afacere. Uitaţi cum stă treaba: am aflat că dvs. aveţi mult teren care stă pârloagă.
– Mdea.
– No… şi nu aţi vrea să cultivaţi ceva pe el? Io vă trimit seminţele, că am o plantă medicinală rară, din Tibet, dvs. le cultivaţi, iar în toamnă, după cules, eu vin şi vă cumpăr recolta.
– Hmmm… îşi zise Ananie.
– …şi vă ofer o sumă frumoasă la hectar, continuă vocea (şi îi zise suma – pe care nu am reuşit să o aflu până la închiderea ediţiei). Cu banii ăştia vă acoperiţi aratul, semănatul şi culesul, că nu trebuie irigaţii sau pesticide sau îngrăşăminte scumpe, şi vă şi rămâne suficient ca să vă renteze efortul. Ce ziceţi?
– Pfuay, ce bine-ar fi! Că io-s amu la pensie şi tare bine mi-ar prinde nişte bani în plus.
– Foarte bine, zise domnu’ Dorin. Uite cum facem, io vă trimit pe autobuzul Zalău-Jibou pachetul de seminţe, trebuie semănate… (şi începu să-i explice, în două vorbe, cum stau lucrurile cu viitoarea cultură). Io am numărul dvs. de telefon, vă mai sun să văd cum staţi cu recolta şi la toamnă vin cu camionul, încarc tot, vă plătesc şi Doamne-ajută! Nu mai semnăm acte şi învoieli, că suntem argheleni de cuvânt, încheie domnu’ Dorin.
– E un vis devenit realitate, zise Ananie. Domnul să vă binecuvinteze!

Nici dacă ar fi câştigat la Bingo ăla de pe Antene nu s-ar fi bucurat Ananie – fratele lui Ţâlie – mai mult. A doua zi a ieşit în calea cursei de Zalău, a înşfăcat pachetul pe care scria numele lui şi, la data convenită cu domnu’ Dorin, se apucă de arat, îngrăşat, plivit… până se iţiră plantele verzi şi viguroase, care crescură într-o lună cât altele în 30 de zile. Ce mai, la finalul verii, lanul de plante medicinale făcea valuri-valuri în bătaia adierilor, iar Ananie nu mai prididea cu calculele, ce frigider şi maşină îşi va lua şi câte beri le va da celorlalţi jibouani la crâjma lui preferată.

Şi într-o bună dimineaţă, când îşi mânca păpăraia, înainte de recoltat, odată numai ce uşa de la intrare îi zbură în 1093 de ţăndări şi înăuntru dădură buzna o gaşcă de oameni nu prea cumsecade şi – fiţi siguri de asta – foarte, foarte urâţi, altfel nu ar fi avut atâtea măşti negre de faţă! Îl puseră jos, îi răscoliră casa, îi puseră cătuşele şi-l duseră la secţie. Acolo, un procuror îmbrăcat impecabil într-un costum negru-negru şi cu freza dată cu un kil de gel îl luă tare:
– Numele şi prenumele!
– Ananie, zise cultivatorul printre dinţi clănţănitori.
– Ananie?
– …fratele lui Ţâlie, completă Ananie, cu vocea pierită.
– Domnu’ Ananie, fratele lui Ţâlie, urmă procurorul, sever, spuneţi-mi şi mie ce voiaţi să faceţi cu cea mai mare cultură de cannabis din sud-estul Europei!

16 lovituri, dă-i și tu!