Nu mai daţi bani la cerşetori!

Eram în troleu; unde troleibuzam.

Apare el. Om în toată firea, cu geacă muştar, nu prea înalt, niţel sfrijit, cu o expresie hicleană pe obraji. Dacă l-ai vedea pe stradă, nu ai şti că-i cerşetor. Pe la vreo 40 de ani, deşi slăbănog, pare bun de muncă şi zdravăn; i s-ar potrivi de minune un job de portar şpăgar de spital, sau vânzător de iPhone 5 în parcare la mall; sau chiar de măcelar la magazinul de lasagna de cai (care exportă lasagna de vită în Anglia). Prima dată se uită suspicios în jur după boactări. Când vede că nu sunt controlori, îşi drege glasul şi începe litania. Ceva tânguire legată de cele patru fetiţe ale lui, în vârstă de 13, 12, 10 şi nu mai ştiu câţi ani. “10 bani! Ce-s 10 bani în ziua de azi, oameni buni? Atâta vă cer! Să-mi cresc şi eu fetiţele! Patru fetiţe! Patru am făcut… 10 bani, oameni buni, 1 leu, cât aveţi! Pentru fetiţele mele!”

Lumea îl evită ca pe Oana Zăvoranu; inevitabil, ajunge şi la mine. Îmi machiez privirea cu irişi de pisică turbată din film cu Dracula şi îmi ridic ochii din telefon. “Ignoră-mă!” – aşa i-au spus irişii mei, în drăculeană.

Geaca muştar trece mai departe. Ajunge în capătul troleului, îndeasă prada în buzunare, se întoarce înapoi şi se postează lângă mine. Continuă: “Fetiţele mele! Fetele lu’ tata… dragele de ele, să mâncăm şi noi în seara asta ceva…” – în timp ce se uita împrejur, ca hoţii.

Nu-l bagă nimeni în seamă; aşa că scoate din jeb o bancnotă de 10 lei.

Pe care o împătureşte şi cu care începe să se scobească între dinţi.

25 lovituri, dă-i și tu!