Nu are rost să mai dau şi eu ştirea cu moartea lui Osama

Da, e mort, asta e, Dumnezău – sau Allah – să-l ierte.

Când ţineam postul, am redescoperit emoţionat restaurantul turcesc din Cluj , care tocmai îşi revenise dintr-o renovare care l-a lăsat mai orfan de anumite sortimente de mâncare. Asta e, viaţa e dură şi capitalismul, ca şi boala transmisă sexual, nu iartă. Aşa am citit eu pe net, da?

Partea bună este că falafelul este bun rău, zama de linte e tot zamă de linte şi humusul îmi face cu ochiul şi acum, când am scăpat de post.

În scopuri culinare, ne-am deplasat, eu şi colegul cu tupeu de la postarea precedentă cu delegaţiile, la numitul restaurant turcesc, să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să – pun punct aici.

Comandăm mâncarea.

În restaurant ţiuiau nişte chimvale de la manele turceşti de nu te puteai înţelege om cu persoană, aşa tare era muzica.

O rog frumos pe domnişoara barmaniţă/ospătară să dea muzica mai încet, lucru pe care-l promite dar nu-l face. Probabil la turci femeile pierd din start atunci când se iau la trântă  cu decibelii spahiului.

Aşa că aştept să-mi aducă colţunaşii cu carne şi cu humus şi nu zic nimic, decât aferim.

Îi aduce şi colegului haleala, şi iară nu zic nimic.

Ne aduce apoi amândurora tradiţionala zamă turcească de pui à la grec, şi iară nu zic nimic.

La final cerem nota de plată, şi atunci nu m-am mai putut răbda!

– Domnişoară, o-ntreb pe chelneriţă, spuneţi-mi, vă rog frumos, sărbătoriţi cumva uciderea lui Osama Bin Baden?
– Nu, zice ea. Nu.

10 lovituri, dă-i și tu!