No bun. Care copil mai vrea o pălincă?

Petrecere de copii: fata cea mare a naşului Greuceanu făcea o vârstă frumoasă, pre-adolescentină. Practic, îşi sărbătorea ultimii ani înainte ca Greuceanu să aplice străvechiul proverb chinezesc: “Nu armele ucid oameni; taţii fetelor frumoase ucid oameni!”. Alături de “Nimic nu călătoreşte mai repede ca glonţul din puşcă de tată” (ăsta, dacă nu mă înşel, e proverb siamez).

În fine.

Deci acasă la Greuceanu, prunci care mai de care mai zglobii şi mai şturlubatici – aşa cum eram şi noi la vârsta lor. Gaşca era compusă din următoarii compuşi: vreo 15 fete şi un băiat.

Un singur băiat. Ca absolvent de liceu plus facultă plus masterat între fete, inima mea este, şi acuma, alături de tânărul ficior greu încercat.

În fine.

Ca să stabilească de la bun început nişte norme de bună conduită, Greuceanu bate cu linguriţa în paharul de plastic oficial al petrecerii şi ţine un toast:
– Toată lumea atenţie la mine! Fetele vor servi un cocktail înainte de grătărel; iar tu – zise către puşţiulică – tu bei un pahar de pălincă cu mine, ca bărbaţii.
– Dar eu am numai 9 ani! zice puştiulică.
– Nu-i bai! Că ce contează nu e să bei, ci să dai noroc cu gazda.

Pune Greuceanu două ştampăle – unul cu pălincă, pentru el, şi unul cu apă, pentru puştulică – apoi dau noroc, ca bărbaţii şi, după un Doamne-ajută!, dau păhărelele peste cap.
– No! O fost bun?
– Îhî! zice puştiulică.

Ce era să zică? Doar băuse apă curată.
– Şi noi vreeeeeem! sar fetiţele, care urmăreau cu ochii cât farfuriile întregul proces.

Şi, pentru că şi ele voiau, 15 voci piţigăiate de fetiţe  începură cel mai mâţâit concert de pe planetă, mai plin de decibeli ca zgâriatul unghiilor pe tablă, că până şi bunul Dumnezeu îşi puse rapid un semn cu “sosesc imediat!” şi plecă 5 minute de la birou; ar fi pus un semn cu “vin imediat!”, dar ultima dată când făcuse asta se trezise cu ditamai coada, că toţi românii credeau că se va da vin acolo, şi se încolonaseră frumos, cum erau obişnuiţi.

Văzînd că nu e chip, Greuceanu puse fiecărei fetiţe câte un ştampăl cu apă, dădu noroc cu fiecare şi le astâmpără sirenele ca un tătic cu experienţă ce era. Copii, no, ce vreţi.

Apoi petrecerea continuă până seara.

Şi seara, printre părinţii care veniră să-şi ia pruncii acasă, sosi şi mama fetiţei pre numele ei Raveca Parascheva, din Oastea Domnului, mamă neprihănită care nu purtase în viaţa ei tocuri sau bluze mulate sau decolteuri şi nici nu ieşise vreodată din casă fără batic; ba chiar se zvonea că făcea baie cu baticul pe cap. Şi care, îmbrăcată într-o fustă lungă-lungă până mai jos de pământ, cu treişpe cruci la piept şi trizăci de cărţi de rugăciune în poşetă, înmărmuri când o auzi pe fetiţa ei Raveca Parascheva cum dă raportul, veselă ca un canar:
– Mami, mami! Să ştii că nenea Greuceanu ne-o dat să bem rachiu!

5 lovituri, dă-i și tu!