Niciodata nu e prea tarziu sa te imprietenesti cu Internetul

Primesc nelipsitul plic de la ANAF cu penalizările de plată.

Mă duc la Poștă. În frumosul, dar și superbul Mănăștur.

Un singur ghișeu deschis, coadă de 20 de oameni. Viteza de deplasare a miriapodului – 1oo m/zi.


Aici, numele științific al melcului este Usainus Boltus (sursa)

Firește că, fix înaintea mea, o tanti pensionară dorește să trimită un pachetoi cu izmene.
– E o donație la niște copii sărmani! nu se poate abține să nu ne spună tuturor, care nechezam de fericire că stăm la coadă la cea mai detestată instituție a statului, la ora 7 fără 5 seara.

Gloata tace. N-ar fi reacționat nici la un concert de Sepultura în biserică.
– Buletinul, zice tanti ghișeiță.
– Un moment, să-l caut, zice doamna donatoare.

Nimeni, în istoria omenirii, nu a găsit nimic din prima într-o poșetă de damă. Nici doamna nu a găsit, decât după 4 minute lungi.
– Completați avizul ăsta, zice ghișeița.
– A… ce?
– Avizul, zice ghișeița. De însoțire a mărfii.
– Dar nu e marfă! Sunt niște ajutoare pentru copiii sărmani.
– Vă rog completați aici, zice ghișeița.
– Păi și atunci ce trec? Marfă, sau ajutoare pentru copii sărmani?
– Ce doriți, oftează ghișeița.

Era târziu și avusese o zi plină. Porunca a 11-a: să nu le invididezi pe ghișeițele de la poștă!
– Și aici ce trec? CNP-ul sau seria de la buletin? Că nu mi-am luat ochelarii la mine.
– Seria de la buletin, vă rog.
– Îmi citiți dvs? Vă rog! Că nu văd.

Neajutorată ca un pește la olimpiadele comunicării.
– BX… 78…
– Vai, am trecut greșit! Stați să șterg.

Și face niște X-uri mari peste câmpul cu pricina.
– Îmi dați, vă rog, alt deviz?
– Aviz.
– Ha?
– Aviz, doamnă!
– E, deviz de ăsta.

Emotii tari, poștărești. Lumea de la coadă oscila între zâmbete condescendente și furie mută, de genul ”Hutu, haideți să-i căsăpim pe Tootsie!”
– Mno, am completat, zice doamna, într-un final.
– Păi numele de ce nu vi l-ați trecut?
– A, trebe și numele

O copchilă în spatele meu chicotește. Pe două cetățence vine și le ia ambulanța, făcuseră criză de exasperare cu stop anafilactic.
– Poftiți! E bine?
– E bine.

Doamna își pune pixul în poșetă.
– Ha! Mi-am găsit ochelarii!

Și ne arată tuturor ochelarii, ca un trofeu de preț din ăla neprețuit.
– Doamnă, pixul!
– Ha?
– PIXUL! E AL MEU!
– A, da…
– Și vă rog să-mi dați 20 de lei.
– Poftiți.
– Mulțumesc, seară frumoasă.

Toată lumea de la coadă aproape că începe să aplaude.
– Doamnă! se mai trezește bătrânica.
– Spuneți!

Și bătrânica neajutorată intră definitiv în secolul 21 și în inimile noastre când întrebă, sigură pe ea ca un sysadmin:
– Da’… se va putea urmări pachetul pe Internet, când ajunge, nu?

11 lovituri, dă-i și tu!