Momentul ăla când zâmbești recitind ce ai scris acum 8 ani

Wednesday, 23 August 2017, 22:34 | Categoria : Serioshenii
Taguri :

După 10 ani de blog și vreo câteva mii de postări… căutam o poză cu EL, și-s rare, pentru că am prostul obicei de a nu prea face poze cu oamenii. Plus că EL nu mai avea nevoie de fotografii: era omniprezent. Pe sticlă era peste tot, sinonim cu breaking news sau cu transmisie în direct de la trimisul nostru special. Era acolo la război (la multe războaie), sau după tsunami, sau în timpul unor inundații catastrofale de aiurea. Prezentând urgiile din mijlocul potopului, sau din linia întâi a frontului, printre clădirile ciuruite de demența fratricidă din fosta Yugoslavie, sau lângă un Humvee american de armată, rătăcit prin te miri ce pustietate din Golf.

Cu aceeași voce ușor răgușită, de parcă praful din deșertul războiului nu-i mai ieșise niciodată din gâtlej.

Nu era ușor să fii cu EL, pentru că oamenii ca EL nu au fost construiți ca să-ți facă ție pe plac, și atunci mulți se lăsau conduși de prima impresie. Și prima impresie era că e mai bine să-l eviți: părea scorțos, amenințător, se uita la tine cu niște ochi tăioși și-și aprindea țigara cu gesturi largi, încete, sigure, lăsând să se vadă tatuajul cu Osama de pe antebraț: după ce-i bombardaseră Yugoslavia lui dragă, îi era greu să-i mai iubească pe americani.

Cum să ai curajul să respiri lângă o asemenea creatură?

Lăsai de la tine, și apoi vedeai că așa cum zisese EL la început era într-adevăr mai bine. Studia mult omul înainte să se lege de acesta; putea vorbi cu oricine absolut orice. Dar nu exista nimic să nu facă pentru tine, de cele mai multe ori fără să-l rogi, de foarte multe ori fără să fi avut vreo legătură cu tine în prealabil. Oferea așa, natural, de la sine, orice avea, și apoi pleca.

Oamenii, românii, în general, nu știu să primească. Românii noștri se tem de cadouri și nu știu cum să reacționeze, pentru că cred cu tărie că a accepta un cadou înseamnă să-ți vinzi sufletul. Dar sârbul dădea din inimă. Fără să-l intereseze. Mai auzeam de oameni în care se încrezuse, pe care îi ajutase și care apoi îl uitaseră: sârbul n-avea nici o treabă. Nici un reproș. Nici un regret.

Și nici nu se-nvăța minte.

Așa mi-l amintesc.

La ora asta, aș fi fost pe Skype sau pe telefon cu EL, cu mișto-ul meu favorit pe buze: ”Ce faci, copile, cum e viața la 26 de ani?”, și EL m-ar fi corectat imediat ”19! Te rog frumos, da? 19 ani!” Și eu l-aș fi întrebat: ”Cum se zice 19 în sârbă?” Și el mi-ar fi răspuns și eu aș fi pocit pronunția, și asta l-ar fi exasperat și mi-ar fi fost și mai drag de el.

Dar, după cum ziceam, după 10 ani de blog și vreo câteva mii de postări… căutam o poză cu EL, și-s rare, pentru că am prostul obicei de a nu prea face poze cu oamenii.

Dar am găsit o poezie pe care i-am dedicat-o, și am râs ușurel văzând ce hăbăuc eram; și acum sunt mai puțin hăbăuc și mai serios un pic, pentru că muzul de lângă mine, de atunci, s-a dus un pic. Absent nemotivat.

Da’ ne-om revedea, Sârbulaine. Și vezi că primul salut nu va fi Добар дан, ci o înjurătură strașnică, pentru că – ceapa ta! – o meriți. Știi că-o meriți.

Azi e ziua lui Mile Carpenisan

Sunday, 23 August 2009, 19:26 | Categoria : Wishes Peeshes
Taguri :

Aflat la mare departare pentru a Serbiei reunificare
E omul care cand vrea e si novă, și soare,
Care jongleaza cu luceferi si îi stinge cand îl deranjează,
Omul care paişpe galaxii şi încă 22 de sisteme solare administrează,

E alfa şi omega, roata de rezervă a lumii acesteia în agonie,
E şi şoferul ei atunci când intră în vrie,
Şi-o scoate din derapaj cu multă iscusinţă
Şi-n el până şi Satana are credinţă,

E omul care numeşte miniştri şi preşedinţi
Şi pe loaze, puturoşi şi idioţi îi scoate din minţi,
Omul care când încearcă, mereu reuşeşte,
Şi amu stă pe plajă muntenegreşte,

Omul care l-a numit preşedinte pe Obama,
Căruia masonii îi lustruiesc pulpana,
Care lucrează la CIA, SRI şi KGB ca şi consultant,
Şi care însuşi vieţii îi este amant,

Care joacă cu moartea cărţi,
Care valorează cât o mie de comori pe hărţi,
El e omul, şi – într-un cuvânt, ca să le zic pe româneşte ca Ursu (zi-le, Gropare, zi-le!)
Srecan Rodendan, druze Mile!

3 lovituri pentru “Momentul ăla când zâmbești recitind ce ai scris acum 8 ani”

  1. 1Andrei

    Frumos omagiu.
    RIP, Mile !

  2. 2CSB

  3. 3Allan

    Citesc des, nu comentez aproape niciodată. Și an de an ma emotionez pana la lacrimi citind articolul despre sârb.

    Odihnește-te in pace, Mile.

Scrie cu pipi pe zid

NOU! Acuma poți scrie cu fețe galbene!



Parteneri (da' nu de pat!)