Moartea la olteni

http://www.gandul.info/articol_11260/profesia_mea___bocitoare.html

De cand m-am reapucat de fumat, dimineatza ma simt ca o Dacie berlina promotia 1979, hranita cu ulei de rapitza. Da’ nu despre asta vreau sa scriu.

Io… pula me, nu mai am bunici. S-or tat dus. Aia din Sibiu – cand aveam o varsta de o cifra, sh nu mai stiu decat ca mancam struguri stropiti, sh buna-mea din Turnishor ashe s-o crizat, ca am crezut ca acolo da coltzu’: mi-o spalat cu detergent cea mai bengoasa ciorchina, mi-o pus-o intr-o farforie cu chenar codabiu sh m-o silit sa o inghit, ca sa nu mai râmniesc la ăia strokiţi. Am băgat la duoden ce am băgat, ş-apă am ieşit afară şi m-am dus aţă în vie unde am continuat, netulburat, să ma otrăvesc cu boabe strokite cu pieatră vânătă. A, şi mai ştiu ca la mormântarea lu bunica Lili, cătzaua familiei, atâta o hăulit la popă, ca nu s-o lăsat pănă nu şi-o căpătat o duzină de picioare la spinare de la un alt unchi de-al meu care şi el  iubea animalele; după o vreme, şi el o murit. Dumnezău să-i ierte. Şi Lili o murit, da’ mai incolo. Şi cre că şi puricii lu’ Lili or murit.

În fine, distracţia cea mare (o pula, distractia, nu credeti tot ce scrie Groparu!) o fost când o murit şi bunica din Oltenia, Mama Riţa îi ziceam eu. Săraca! S-o dus şi ea. Tată-mio (olteanu’ familiei, ca si mine, de altfel – stiti de ce? finca pe olteni ii boteaza asa, cand se nasc: “In numele Tatalui s-al Fiului, ia drumu’ Sibiuluuuuui… Aaaaaamiiiiin!“) ne-o suit în faetonul familiei (Skoda 120 L, eee… ce maşină! ce amintiri de neuitat, cu radiatoare încinse, smucituri furioase şi pene de motor la fiecare 8,2 km!!) şi ne-o cărat în Oltenia, să o îngropăm.

Amu, amu cu Oltenia -  io tot timpu am zis că is jumate oltean – jumatea buna, că aia najpa, preponderentă, aia care fumează, se îmbată, preacurveşte şi nu dă bani la ocazie e ardeleană, ţine-o, Doamne! Noa, da’ în Oltenia, când dă unu colţu’, se face paranghelie mare. Cu bocitoare and shit. Şi când am ajuns la mama Riţa acasă, era linişte: vrăbiile ciripeau, vacile mugeau – că veneau de la păşune danga-langa, ce mai! Peisaj pastoral fără boi. Da’ linşte fu până ajunserăm în curte la Mama Riţa, fii iertat’; că numa ce pătrunserăm, şi toate neamurile, vecinele, prekinele, colegele de ceapeu (da, şi în Oltenia femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii) numa ce s-or pornit să chirăie, măi tată, da să chirăie ca la festival! Au, uău, ăăjjjjj, mama mea, mămica meaaa… team leader peste bocitoare – mătuş-mea, tanti Sonia, o femeie care o fo aşa de faină la viaţa ei, ca or furat-o tiganii când era mică (ăsta nu e bullshit! o trebuit să scoale bunu-meu, fii iertat, juma’ de sat să-i prinză pe şătrari!)

Amu, în sufletul lu Tanti Sonia bag samă că se dădu un conflict de erou clasic – între datorie şi sentiment. Datoria – trebia să bocească, că aşa se întâmpină ăia de vin în priveghi; sentimentu’ – na, o vint frati-su’, tata-mio, de, cu tat cu nepotii aia de nu-i mai vazuse de mai an! Asa ca tanti Sonia bocea, mai mama, bocea de-ti transpirau sosetele, mai, sosetele, da’ nu se abtinea si tot ne zicea “Aooooleeeoo, mama meaaa, maicuta meaaa,… Ilie, ati venit cu bine?” (Ilie e tata-mio, tine-l, Doamne!) “Unde te duuuci, unde te duuuci… Ilie, pune sacosele acolo, da, acolo in prispa, ati adus ceva care se strica? baga-le in beci, mai, in beci, asa, aooleeeuuuu, vaaaaaii, aoleeeeuuu….”

Nush cum e in Ardeal, desi stiu sigur ca e la fel ca in sud, da’ in Oltenia traditia cere ca mostenitorii sa sara sa se certe pe mostenire pana sa se raceasca cadavru’. Asa ca in aceeasi seara toti cei vreo 4 sau 5 frati cati erau, mai putin taica-meu (asta iara nu e bullshit) si-or disputat cotiga, porumbu din pătul, tiuciu‘, bucatele, iahnia de fasole, pula mea! tat ce era de loat. Si nu le pot decat recunoaste, cu deferentza, retorica exemplara. Cand i-am auzit zbierand unu la altu ca o herghelie de capre in calduri, io m-am gandit ca as fi incapabil sa le refuz vreodata vreo doleantza, indiferent de imprejurare. Finca se zice ca d-aia e bine sa iti iei nevasta olteanca, ca cu aia te certi, mai frate, te certi, nu gluma!!! Te certi!!! Si pacat ca nu intrara in politica neamurile astea ale mele, finca astia ar fi recuperat Insula Serpilor, tezauru’ de la rusi si tot Cadrilateru’ (oare cum e corect: Cadrilateru, sau CadrilateruL?), başca Transnistria la oferta speciala cu tot cu Armata aia sovietica cazata la Tiraspol! Ca sa nu mai zic ca am fi anexat Ungaria inca din ’45.

Punctul culminant al unei inmomantari in Oltenia e doua: cand se pleaca din prispa mortului, vine o baba la tine si iti zice “Prinde de nasalie, si trage de trei ori de ea, si spune Eu trag de ‘mata, da ‘mata sa nu tragi de mine! – de trei ori, puiule, de trei ori!” (si ar fi bine sa o asculti, ca nu e de joaca cu strigoiu!); si al doilea punct culminant, sau a doua virgula culminanta e cand TOT SATU’, DA’ TAT! IN BISERICA, PUPA MANA MORTULUI. Aia galbina, tzapana, cu vinisoare vinetii si unghii deja crescute peste masura (la faza asta ii multumesc lu taica-meu mai mult decat pentru bataia aia pe care trebuia sa o iau intr-a 3-a ca am loat un 4 la matematica ca am copiat, si n-am mai loat-o: Ilie m-o prins de o areapă si m-o târât afara sa-mi zica nush ce, si pana m-am intors si io la pupat astia deja bateau cuiele).

Dupa aia – se lasa cu chef si palinca d-aia moale, oltenească, si cu un vin care creează dependenţă, de mai mare dragu’ să meri la inmormantari.

PS: Postarea asta am scris-o finca az, marti, 24.03.2007, o murit nevasta lu varu-meu, aia de la Craiova. S-o ierte Dumnezău!

6 lovituri, dă-i și tu!