Mal à l’aisia – 2

Că vă ziceam de mirosul ăla fascinant: trebe să înțelegeți că io am nu nas nu tocmai mititel și o deviație de sept pe măsură. Dacă îmi băgați mâța moartă sub pat, dorm fără grețuri, nu prea simt io mirosurile. În afară de ăsta. L-am găsit inclusiv acuma, în 2012 (6 ani mai târziu), deși stăteam în partea ailaltă de oraș, cum ar veni. Dar să nu divagăm.

Am ajuns pe plaiurile tigritice cu gândul măreț să-mi fac minunata meserie de trainer tehnic, lucru făcut cu oareșice succes. Atâta doar că pe lângă asta, un fost coleg de-al nostru, un sandokan local, Bălănel pe numele lui românesc (ăla indian nu e relevant), zice hai bă că te rezolv de o ieșire în oraș. Care ieșire s-o produs. Cu pretenii lui. Una bucată punjabi de-ăla de-al lor, atâta doar că avea coadă de cal în loc de turban, lucru neobișnuit, se pare, că îmi tot zicea Bălănel băh, îți dai seama, are poney-tail. Avea, că l-am văzut. Pe lângă bucata aia de punjabi era una bucată australopitec, ăștia îi ziceau crazy Bill. Mi-o arătat Bill niște poze cu el prin junglă și poci a vă zice că nu era crazy deloc, era dement de-a dreptul, dus cu pluta rău de tot: pentru ăia care știu, îs mașinile alea mari și șmechere, de teren, de la Toyota, de au evacuarea peste mașină cam ca asta de mai jos:

No, în poza dementului se vedea doar evacuarea aia de pe mașină, restul era în ceva băltoacă din junglă. Și mai era ceva cablu de ieșea din băltoacă, legat de un copac. Bine-bine, zic io, da’ tu unde erai? La care crazy Bill, senin, în mașină, unde draci să fiu, cineva trebuia să învârtă de volan, să iasă mașina din baltă. Închei zicându-vă că ăsta e acuma șefu mare pe ceva divizie de la IBM Malaezia. Încă mă întreb ce criterii de selecție au ăștia la manageri pacolo. Probabil îi trimite prin junglă și care vine înapoi viu, ăla e manager.

No, revenim, eram cu crazy Bill, cu Bălănel și cu punjabi la Bill acasă, și le vine la ăștia ideea genială: băh, hai să-l ducem pe Călin la the beach”. Io, bucurie mare, ioi, merem la plajă? Acuma, la 11 seara (repet, acolo era cald de mureai, la 11 seara era numa bine pentru o baie în mare)? Daaaa, zic ăștia într-un cor. Io, visător… departe e? Aa, nu, maxim 30 de kilometri. Acuma, că știu cât de cât Malaezia, mi-ar trage un semnal de alarmă plaja aia fix în Kuala Lumpur – adică nu prea au ei plajă în oraș.

Și am ajuns la The Beach” – care era orice, numa’ plajă nu. Adecătelea asta ar fi poza, de mai jos.

Deci să revenim: plătit 7 oameni cam 20 de euro de căciulă, intrat la “plajă”, ca să zic așa, unde erau fix câteva sute bune de muieri, toate la agățat, la maxim 50 de ficiori câți eram în tătă discoteca aia sau ce era. Așa mi-am dat seama de ce nu am prea văzut io albi în Sidney, tăți îs plecați peste hotare, dintre care 45 minim erau la The Beach în seara aia.

Să n-o lungesc foarte tare: mi-am câștigat bunul renume de “white monkey”, fetele veneau pe la mine pe la spate să mă pipăie, apoi fugeau chițăind white monkey, white monkey!, băieții or vrut să-mi facă cinste cu o tanti de-aia (eeeh, asiatice mici, a‘ dracului și bisexuale, cine nu visează frumos), da’ i-am refuzat, tocmai mă însurasem în august (repet, era decembrie 2006). Apoi pe la 4 dimineața ora lor am povestit cu nevasta și i-am zis de minunata crâșmă și de ce faună locală e acolo. Nevasta, sec: NU. Tu nevastă, 100 de euro, două de-alea! Știi că tot visez io frumos la asiaticele vieții. Nevasta, la fel de sec: NU am zis și NU rămâne (abia acuma mi-am dat seama, ea de fapt mă proteja să nu mă fac de râs chiar peste tot prin lume, îs armăsar sălbatic doar la nechezat, acuma îmi las și coadă, da’ cam atât).

Tu nevastă, da’ am văzut un ceas splendid, de colecție, la mall (alt pitic pe creier de-al meu e ăsta cu ceasurile). Nevasta, sec: NU, nu dai bani nici pe curve, nici pe alte prostii. Ne trebe banii ăia să ne cumpărăm apartament. Și în ziua de azi regret că mi-am ascultat nevasta și nu am dat banii pe prostii (apartamente, case, mașini, astea îs tâmpenii – când ești pe patul de moarte îți dai seama câte puteai face dacă nu te lăsai tâmpit de părinți și societate).

Ioi, bă, chiar, sfat de om trecut prin multe: nu povesti cu nevasta când ești rangă de beat, nu aduni multe puncte bonus.

Foarte faină seara aia, și acuma simt mirosul ăla de aer umed combinat cu parfumuri care mai de care mai fistichii. Inclusiv mirosul ăla…

Nu o mai lungesc cu crâșmoteca, am fost acolo, pe principiul watch don’t touch, am beut o juma de kil de vizichi singur, spre admirația colegilor de pahar (ardelean, pălincă, știți voi, o litră de vizichi nu e mare problemă), iar mersul la crâșma aia o devenit tradiție la mine. De câte ori m-am dus in Kuala Lumpur, de atâtea ori am vizitat bodega. Chiar și acuma, în 2012. Că poza asta cu crâșma am făcut-o acuma, în 2012: m-am dus cu trenul dintr-un capăt în altul al orașului, o oră pe ceas, numa’ să mai văd o dată locurile cu care m-am obișnuit cât am stat down-town, cum ar veni.

Data viitoare vă zic de cea mai fenomenală discuție avută cu Bălănel, jos la țigară în fața blocului lui, plus venitul acasă. Beleaua pe noi cât casa.

Ca-n fiecare sfântã zi de miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

24 lovituri, dă-i și tu!