Mal à l’aisia – 1

Era un favor făcut de șefa să mă duc io încolo și nu ea sau colegul, că ei mai văzuseră plaiurile tigritice (noi avem mioare, ei au tigri – de-aia nu au mioare, că au tigri, dacă nu v-ați prins). Eram morcovit, mai ales că pentru minte era prima dată când ieșeam de pe bătrânul continent.

Om însurat deja, la casa lui, bagaj făcut corect, zbor din Viena, toate mergeau strună. Ajuns Viena, decolat Viena, avion mare si bengos si 777 (ca bateriile, doar că firma de le face e alta, țara de fabricație cred că e tot China la ambele), ajuns Malaezia pe la miezul nopții. Trecut bine de miezul nopții, de fapt.

Nici acuma, după 6 ani nu-mi explic ce sărăcia am făcut, cert e că m-am trezit singur-singurel într-o sală imensă. Nici picior de om alb, negru, hinuds, chinez, etc. Nimica. O altă mică problemă e că nu găseam nici o ușă să ies afară. Ce draci să fac, am intrat în panic mode ardelenesc, adică am început să mă scarpin la ceafă: no, futu-i, amu ce fac. M-am învârtit io pe-acolo cât m-am învârtit, am dat chiar și de niște uși de-alea de ieșire de urgență, blocate și alea. No, într-un final apare p’acolo ceva arătare neagră tăciune, în ceva uniformă, nu știu dacă era polițai sau om de serviciu: nu vă supărați, fac io, vorbiți engleza? Se uită ăla vizibil mirat la mine, cum adică dacă vorbesc engleza – ca să înțelegeți, ăștia or fost ceva colonie britanică, încă se mai predă engleza la toate nivelurile, incepând de la creșă. No bun, zic io, dom’le, da’ unde-i ieșirea? Exitu’? Se uită nene la mine cu milă, aaa, da nu aici, trebe să luați trenu’. Io, mască, să iau ce? Trenu’? Spre ieșire? Așa am aflat io că Malaezia aia îi un pic mai altfel decât era în filmul ăla cu Sandokan – cam cu 50 de ani înaintea noastră. Nu ieși tu cum vrei de acolo, trebe să iei trenul spre bagaje, ieșire etc.

Luat tren, ajuns în partea ailaltă, ieșit din din aeroport la aer curat la o țigară, instant am crezut că mă sufoc. Era trecut de jumatea lui decembrie, cam la 24 de grade (apoi am aflat că zilele alea or fost cele mai friguroase pe la ei de nu știu câtă vreme), plus umiditatea aia de 300%. Cred că arătam ca un pește pe uscat, cum dădeam ca prostu’ din buze. Disperat după aer normal, de la noi de acasă.

Luat taxi, ajuns în oraș, întrebat maimuța de la volan dacă pot fuma în mașină la el. Regula generală e să nu, da’ efectiv am zis că dacă fumez o țigară-două, îmi revin: io care știam din Sandokan, tigrul Malaeziei că ăștia îs vai mama lor, când am văzut ce e pe geam, am început să lăcrămez mărunt, mocănește. Drumuri de drumuri, zgârie-nori de zgârie nori, mașini de mașini, ce mai, vorba unui coleg, băh, ăștia ne-or mâncat (economic vorbind, pe toți din Europa) de cel puțin 10 ani și noi habar nu avem.

Și mirosul…

Hotel? Vis. Eram cazat la aripa mai de lux, cum ar veni, așa că am fost poftit într-un birou unde îi poftea pe ăștia luxoșii, până se făceau formele de cazare. Cafeluță doriți? Cum draci să nu vreau, după peste 30 de ore de zbor aiurea. Primit cafeluță, halit cu nerușinare jumate de bol de bomboane cu tot felul de arome, când zice tanti: știți, cu scuzele de rigoare, se pare că sunt probleme cu cardul. Ioi, domnișorică, da’ nu-i nici un bai, io viu ghie la Cluuuj, la noi musai trebe să fii pregătit pentru tot felu’. Adică aveam și ceva euro, cash, de acasă. Asta pentru că io eram convins că ăia nu au nici măcar bancomate prin Malaezia aia a lor. Aveau, dar despre asta mai încolo.

Fratele meu, ce să zic? Dimineața la micul dejun, lângă piscină, era un bucătar care știa cam tot ce se putea ști la nivel de cum să faci o papară, începând de la aia sofisticată, până la ratota (așa îi zicem noi la papară în Ardeal) aia de mi-o făcea bunica din partea lui tata, cu ceapă, ceva urme de slană și o bucată de brânză lăsată la topit în tigaia de teflon. Cum o fi vorbit ăla cu buna să-mi facă ratotă fix ca aia, mă depășește – bună-mea (din partea lui tata) e analfabetă, nu are nici telefon…

Și mirosul… încă nu-mi dădeam seama…

Pe când ajung iar în cameră, scrisorică de la stăpânire, să mă duc iar la birouașul unde se cazează ăia care îs de lux: domnu’ Oprea, problem, cardul tot nu merge. No, ce să facem, zic hai că mă duc afară la primul bancomat, dacă aveți așa ceva (io, șmecher ca de obicei) și să vedem, poate de acolo mere. Bancomat la banca de era ușă în ușă cu hotelul, atâta că la ăștia ușă în ușă e cam la 10 minute de mers pe jos, totul are alte dimensiuni acolo (despre asta mai târziu): o mers pe dracu’ bancomatul, așa că ce să fac, povestesc cu un coleg localnic – băh, problem, uite ce năcaz am cu cardul, nu ai cu cine povesti să vezi ce și cum? Sună ăsta la un pretenar de-al lui, de lucra la o bancă orășenească de pe acolo (Citi, sau ceva de genul), vorbește cu ăla nu știu ce, apoi către mine, senin, că să știi că România e considerată aici o țară cu grad ridicat de risc și de-aia s-ar putea să îți fie blocat cardul.

Futu-vă muma-n cur, noi suntem țara cu grad ridicat de risc? Am citit o lună pe toate forumurile de ce să mă feresc în Malaezia, și noi suntem țara cu grad ridicat de risc? România? Patria tuturor geniilor și a celor mai neînfricați eroi, a celor mai harnici și gospodari oameni, pavăza creștinătății? Răspuns sec: da.

Și mirosul… un fel de parfum, nu-mi dau seama nici acuma, am ajuns să miros nisipul de la scrumierele de pe hol, să văd dacă ăla miroase așa, mai ales că nu era chiar nisip, era o chestie movulie. V-am zis, România e țara tuturor geniilor, cum să nu vezi un român că miroase scrumierele de pe holul unui hotel. Dar despre toate astea, miercurea viitoare.

Ca-n fiecare miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

LE: am dat copy-paste de doua ori, că-mi tremura mâna de nerăbdare 😀

23 lovituri, dă-i și tu!