Licuriciul

Nu am mai văzut așa de zeci (!) de ani. Atâta o chiuit Gropărelul de încântare, că cred că am rămas cu un timpan zdrențelit.


Da, licurici, nu o dăm în politic, știu, incredibil (băsiștii știu ei ce știu)

Ce nu face un tătic pentru fiu-său? Am pus repede mâna pe un pahar de muștar ecologizat (adică spălat – bunicii nu aruncă niciodată nimic!), i-am făcut licuriciului pat de iarbă și l-am cazat la căldurică; apoi am mai găsit încă unul și i-am făcut tovarăși în garsoniera care cazase muștar înainte.

Apoi am lăsat garsoniera licuricească nițel la întuneric, și un licurici s-a pierdut cumva: s-o fi ridicat pe vreun fir de iarbă și o fi plecat în concediu.

Am plecat atunci pe câmp să-i găsim lu’ fiu-meu încă un licurici, să nu stea primul singurel și depresiv.

Și, la un moment dat m-am împiedicat prin întuneric de ceva ciozvârtă de pământ și am scăpat garsoniera de muștar, și dus a fost și cel de-al doilea licurici: imediat ce s-o fi văzut pe pământ, individul și-o fi stins farurile.

Mno, zbierete, chirăituri… las’, ficior, că-ți ia tac-tu altul de la magazinul de licurici.

Și merem apoi în casă… desfac o bere… și simt ceva muscă pe ceafă, și pleosc! Îi troznesc una, apoi mă uit: era chiar al doilea licurici fugar, zborșit pe palma mea: când m-am împiedicat, zburase fix în spatele capului și se ascunsese fix în partea corpului pe care nu mi-o văd fără oglinzi.

Gropărele, când vei citi postarea asta, peste ani și ani: indiferent cât ești de nervos acum, n-ai uitat ce mi-ai promis, da? Azil de bătrâni cu Deltă, sau măcar un râu/iaz mai acătării, ti pup, uăi ficior.

5 lovituri, dă-i și tu!