La un pas de moarte

Aşa cum se întâmplă în cazul unui şoc fizic violent, la început traumatismul nu mi-a cauzat nici o durere. Ştiam că mă lovisem foarte dur şi că am rămas în viaţă printr-un miracol.

Când mi-am recăpătat cunoştinţa, am stat preţ de o secundă, după care am tras aer adânc în piept ca să verific capacităţile pulmonare. După care, dureros de lucid, am trecut la analizarea fiecărui membru şi oscior din trup.

Incidentul mă lăsase aproape paralizat: respiram cu dificultate, întreg corpul îmi era o imensă vânătaie, nu-mi puteam mişca vârfurile degetelor de la picioare, iar mobilitatea membrelor dispăruse complet. Vederea îmi era înceţoşată, iar o ureche îmi ţiuia încotinuu, de parcă era proteveu’ în revizie şi mie mi se blocase telecomanda. Am încercat să-mi mişc nasul, dar nişte  zgârciuri deplasate de la locul lor au scos un sunet ca de ficat de bivol lovit de gresie Sanex.

Paradoxal, nu simţeam nici o durere. Adrenalinei trebuie să-i mulţumesc, mi-am zis; apoi mi-am evaluat rapid şansele de supravieţuire.

Dacă nu venea nimeni să mă salveze de acolo unde mă aflam eram condamnat la o moarte dureroasă şi lentă. Voi muri de sete, a fost primul gând care m-a gâtuit şi mi-a blocat sfincterul de spaimă. Limba urma să mi se umfle, buzele să-mi crape, iar halucinaţii îngrozitoare m-ar fi însoţit în ultimele mele clipe în drumul către lumea de dincolo. Tot timpul am fost rău de sete, aş fi preferat să mor într-un pat de femeie frumoasă, alături de prietenele ei; dar la ora aceea această opţiune mi se părea mai îndepărtată decât finalul crizei.

Din nefericire, efectul de anestezie al adrenalinei nu avea să dureze; o jumătate de oră mai târziu, o mie de ace mă înţepau pe fiecare centimetru pătrat din trup, o mie de ventuze de caracatiţă mă trăgeau într-o mie de direcţii, către cele mai negre leghe de sub mări, ciudate senzaţii de căldură uscată, deşertică, încinsă, îmi împungeau simţurile, alături de cele mai tăioase geruri arctice, ale căror ace de gheaţă înfipte sub pleoape, sub unghii, în urechi îmi sângerau simţurile. Am încercat să strig, dar gâlgâiala guturală care mi-a ieşit dintre buze mi-a provocat dureri atroce la amigdalite şi am căzut fără speranţă într-un leşin ameţitor. Nici acum nu ştiu cît am zăcut în acel leşin: ore, zile…? luni?

M-am trezit în ghearele celei mai negre disperări, mi-am chemat în gând prietenii, mi-am strigat sora, am implorat după nevastă-mea, am plâns după mama… mamaaaaaaaa! În cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi am încheiat cu bine prima zi în care mi-a venit nevasta acasă de la maternitate şi a trebuit să învăţ să am grijă de Gropărel.

36 lovituri, dă-i și tu!