La un pas de-a deveni rasist

Era o zi de vară turbată, în care îţi simţi corpul mai unsuros ca o Scolopendra subspinipes.

După ce fac slalom printre toţi BMW-iştii turbaţi din Floreşti, cea mai de fiţe comună din Gilău, după ce reuşesc să pierd ultimele tomate la magazin, să cumpăr bere caldă (aia rece se terminase) şi pâine de alaltăieri ca o lespede bună de pavat un drum roman, ajung cu nievasta şi moştenitorul din dotare în faţa blocului.

Unde, colac peste pupăză, locul meu de parcare este ocupat.

Deci eu văd nişte culori şi svastici foarte hitleriste în faţa ochilor atunci când cineva îmi astupă locul de parcare! Plus că-n ziua aia aveam şi vreo 15 sacoşe de cărat, că făcusem piaţa şi ne luasem haleu pentru 2 zile jumate. Şi amu trebuia să parchez la alt bloc şi să le car vreo 40 de metri până la scara noastră.

După ce ronţăi nişte blesteme, îmi încord tricepşii şi mă pun pe cărat. Ajung în faţa scării, unde era locul meu de parcare, şi nu mă rabd să nu mă uit la cine-mi invadase spaţiul.

Şi mă crispez tot într-o furie oarbă!

Cel mai penal Opel Kadett din trei judeţe, de prin 1982, înmatriculat în Bulgaria. Vopseaua sărită, parbrizul crăpat, clanţa vai şi-amar. Geamul de la şofer era lăsat jos, şmechereşte. Maşina – parcată oblic, la oha.

Să-i ridic ştergătoarele? mă întreb. La prima abatere nu reacţionez defel, că no, poate omu’ se grăbea mai mult ca mine, dar la a doua îi ridic un ştergător, la a treia ambele ştergătoare, iar la a patra îl blochez de tot, să mă caute dacă vrea să iasă ca să afle nişte noutăţi despre familia sa.

Îl las în plata Domnului, ca un ardelean cumsecade ce mă laud eu pe blog că sunt.

Urcând scările cu plasele pline dau nas în nas cu cea mai exotică familie din spaţiu.

Tocmai ieşeau de la mine de pe palier.

O pirandă plină de fuste, grasă şi lucioasă, cu mustăţi negre şi negi păroşi pe nas, transpirată nevoie mare, îşi făcea vânt cu un pliant de la Baumax jmanglit dintr-o cutie poştală.

Un copil niegru-niegru, fără nici o vină, dar plin de muci bolborosiţi până pe piept.

Şi EL: întruchiparea tuturor clişeelor. Un fel de Tamango tipic ţigan de clan de Ialomiţa cu maieu cu găurele mulat pe un pântec rotund ca de bivol, şlapi, mustaţă rea, pădure neagră pe piept, păr pe umeri, plin de aur, număra tacticos nişte euroi printre ghiuluri în timp ce cobora scările.

Dăm – efectiv – nas în nas. Aproape că m-a picurat cu sudoarea care i se prelingea la vale, pe frunte.

Eu muţesc. El ascunde repede marafeţii şi mormăie un bună ziua, la care îi răspund cu un sughiţ.

Gropărelu începe să urle şi să mi se zbată în braţe, ca apucat.

Intrăm în casă. Las bagajele jos. Nievasta nu se rabdă:

– Ăştia s-or mutat lângă noi!

Îmi venea să pun mâna pe ceva carabină cu repetiţie şi să împart dreptatea prin Floreşti. Ne luaseră locul de parcare, ni-l ocupaseră cu căruţa aia de Opel înmatriculat în Ruse, deci clar că se simţeau ca la ei acasă la mine-n parohie. Ce avea să urmeze? Chefuri interminabile cu interlopi cu lanţuri groase şi grătare pe balcon? Să-şi bată piranda mai des decât face duş? Să îl trimită p-ăla micu’ să vină să ne ceară haleală şi bere de Paşte? Să fumeze şi să bea bere pe scară? Să ne trezească cu manele la 6 dimineaţa?

– Nu cred, tu muiere, încerc eu să potolesc o nievastă care gâfâia fum negru, de păcură, furioasă ca însuşi Satan.
– Ce zici dacă ne mutăm în chirie? Şi aşa nu-ţi place ţie în Floreşti, zice ea.
– Tu muiere! Ştii bine că nu avem bani, îi zic, că doară trebuie să-mi iau mulineta aia de ştiucă.
– Dacă mă enervează, io mă cert cu ei! ameninţă ea.

Nievasta, dacă i se pune goanga, l-ar plezni şi pe Chuck Norris cu mâna pe care poartă verigheta; iar domnul Norris ar schelălăi.

– Nu cred că e cazul, tu muiere, zic.

Oftăm amândoi.

– Las’, că bine-a fi!
– Poate te apuci şi te împrieteneşti cu el, aşa cum faci tu de regulă!!!!
– Io? zic. Cu din ăştia… nici o şansă!

Luăm cina într-o tăcere apăsătoare, ca de familie de mineri chilieni. Ne culcăm cu inima cătrănită.

Trece o zi. Mă sună nievasta la serviciu:

– Iară l-am văzut pe prietenul tău! zice ea.
– Ha? întreb.
– Ţiganu’! Încărca o canapea în maşina aia a lui cu număr de Bulgaria!
– Aha, zic. Şi…? Aţi făcut cunoştinţă?
– Nu! Că nu ne va fi vecin!
– De unde ştii?
– Am întrebat în bloc. Venise numai să cumpere canapeaua de la proprietarul de lângă noi. Atât. Nu-l vom mai vedea.
– Deci nu ne va fi vecin? Deloc-deloc?
– Nici măcar un pic!
– No vezi, tu muiere? îi zic. Vezi? De azi putem continua să-i iubim pe ţigani şi să decretăm pe blog că ne enervează rasiştii.

25 lovituri, dă-i și tu!