Ca să ştiţi şi voi: şahiştii sunt o gaşcă mult mai feroce decât jucătorii de World of Warcraft, adoratorii de Dacii, preoţii scientologi şi galeria Rapidului.

Pe bune vă zic.

Dacă mergi în Cluj, în Parcul Central, unde sunt foarte multe pietricele care-ţi intră prin sandăli, îi vei vedea negreşit: stau ciorchine în jurul unei table 8×8 unde doi oponenţi îşi dau la rocade cu nebunii. Nici vântul nu adie, nici păsăricile nu ciripesc – deşi pe ei nici nu-i interesează de păsărici: stau scufundaţi în universul lor plin de posibilităţi infinite pe care le cântăresc şi le analizează cu o patimă mistuitoare, aproape inginerească, cu o răbdare aproape maternă. Pentru un şahist nimic nu poate fi mai demoralizant ca o tablă de şah cu piesele gata instalate, cuminţi, în pătrăţicul lor, dar la care nu pot juca din lipsă de adversar (mulţi şahişti pică în depresii severe numai când îşi imaginează asemenea ipostaze – tulburări bipolare, depresii maniacale, sindroame maniaco-depresive, distimii – ba chiar şi afecţiuni afective sezoniere, care sunt ucigătoare mai ales dacă vara nu dormi).

Un astfel de împătiit fără speranţă de jocul Satanei s-a dus la mare cu nievasta. Care nievastă le are cu şahul pe cât le are nievastă-mea cu blogul (Gropare, iară nu vii să tai ceapa că tre’ să scrii postare?!?!?!). Din lipsă de adversar, şahistul nostru a făcut ce scrie în toate manualele de pescuit, lecţia introductivă: a nădit.

Adică a desfăcut tabla de şah şi a pus toate piesele în poziţii, după ce le-a mângâiat pe fiecare în parte şi le-a şoptit cuvinte frumoase.

Şi apoi s-a pus pe aşteptat.

După exact 4 minute şi 32 de secunde, din neant s-a apropiat un nene de jucătorul nostru:
– Nu vă supăraţi, jucaţi şah?
– Sigur, zice şahistul, aş juca; dar n-am tovarăş!
– Se poate? se auto-invită vilegiaturistul.
– Sigur, poftiţi!

Şi se aştern la joc vreo 7 ore.

Când termină partida, omul nostru nu se poate abţine să nu-l întrebe:
– Dar cum de v-a venit să mă abordaţi?
– E simplu, spuse domnul; mi s-a făcut poftă de o partidă, şi eram sigur că dacă voi căuta pe plajă sigur voi găsi pe cineva care aşteaptă cu tabla pusă!

Sectă, frate, sectă, ce mai.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 10 comments

  1. ion ion-romanul care nu face politica Reply

    In Alba e invers.Multi doritori dar putineposibilitati-doar 2 mese in parc.Sa vezi ce sfaturi dau doar doar s-o termina partida mai repede sa se aseze ei.Dar ucatori concentrati nu aud excavatoarele, ciocanele percutoare,tractoarele(se renoveaza cetatea),sotiile cu nepoti,nuntasii cu manele….nu. Concentrare maxima.

  2. mixy Reply

    sper că nu eşti unul dintre ei !
    Altfel când bucătăreală, când “partidă de 7 ore” ? … se duce de suflet “postare” ! 😀

  3. Hammer Reply

    hai ca la inceputul lui septembrie sunt cu echipa sahistilor de 8 ani din Sighet la campionatul national pe echipe…la mare…sa ne tii pumnii:-))

  4. gurguiatu Reply

    ce mare sunt ! ma regasesc in articol ! am jucat 50 0re sah blitz non stop de credeau oamenii ca am innebunit am jucat in jur de 500 de partide !un leu partida ca sa nu mai vorbeasca chibitii dupa margine! daca sufla unul mutari trebuia sa plateasca amenda ! in final am castigat 25 lei ! ce vremuri bune am prins ! nea costele hai iesi din rai si hai sa mai jucam ceva partide !!!!!!!!!!!!!!!

  5. un Neuron Reply

    Bag de seamă că şi la şah e la fel ca şi la pescuit! Adicătelea se găseşte câte unul care să dea sfaturi. Mâine-poimâine auzi de pe malu’ gârlii: buei, am dat un şah-mat la un caras anul trecut…moamăăă!

  6. Cristi Reply

    Eu cand nu am cu cine juca joc singur, adica sunt si cu albele si cu negrele. 😯

Leave a Reply to un Neuron Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *