Intamplare la pizzerie

Intra sor-mea cu romanashii ei de prin doiciland sa mance, intr-un local pe care scria, in cea mai pura limba germana a unui Herrensfolk adevarat doritor de Lebensraum pentru care au fost in stare sa duca doua razboaie mondiale pe trei continente impotriva Untermenschenilor, deci dupa cum ziceam, o pizzerie pe care scria in cea mai pura germana a unei natii care face cele mai fiabile masini din lumea asta, gen Trabant, asadar, germana unei stirpe de oameni nobili si iubitori de evrei, turci, si chiar si romani, ei bine, scria pe pizzeria aia in germana “Pizzerie Romaneasca”, si sor-mea intra, cum ziceam, cu romanashii ei, sa manance in pizzerie.

Amu… dupa ce penetrara, le fu foarte greu sa nu se uite la cel mai negru si mai urat negru urat care exista la ora aceea in Germania, unu’ mare, atata de negru ca cred ca omu’ avea depresii. Omu mai avea si dinti atata de albi, mah, atata de albi, ca mobilau foarte feng-shui o gura cel putin solamez de flamanda, cu care rontaia la un blat de pizza plin cu tot felu, da’ vreau sa zic ca cu atata pofta ca – daca erai mama, sau viitoare mama, da’ nu mama Omida! – nu puteai decat sa te umpli, induiosat, de veselia acelei zi de primavara germanica, dar totusi invinsa de rusi. Si de americani. Si – daca ma gandesc otzara – si de romani.

Dintre toti, cel mai induiosat fu un tip Dan, de felul lui padurar (dupa cum se stie, padurarii, dupa ogri si trolli, sunt cele mai blanzi creaturi ale codrului), care Dan nu se putu abtine sa nu ii glasuiasca bland, dar ferm:

– Mananca, dragutza, ca asta e pizza buna, d-aia, de la Romania… si ofta, asa, nitel, cu o lacramioara in fundul gatului, finca dorul de casa tocmai ii daduse un branci violent intr-o baltoaca cu melancolie.

La care negrul dracului, ca alfel nu poci pentru a-i spune, ii raspunde in cea mai congoleza romaneasca de Banatu-i fruncea:

– Suntetz romani? Eu studiat medicina la Timisoara, frumos oras!

6 lovituri, dă-i și tu!