Industria lu’ Ceausescu


Copsa Mica

De regula, ca fost vajnic angajat al fabricii de caramida din Sibiu, am o nostalgie aparte cand e vorba de fabricile patriei mele. Si eu mi-am adus aminte de mamele guvernantilor, ca si tata-meu (ce interesant e tata meu, mananca numa nu cotlete!), cand am vandut “otelul tzarii!” indienilor si aluminiul rusilor.

Ieri, ma roaga un prieten din Sibiu sa ma duc pana la Armatura sa cumpar un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru – sau ceva de genu’ (la comercianti costa triplu, traiasca patria mea!) Pentru ca sunt un tip prevazator si aterizez tot timpul in trei picioare (pt ca numai trei picioare am), ajung in fabrica cu cca. o ora inainte de a pleca autocarul cu care urma sa trimit agregatul in teritoriu. Risipesc pretz de o secunda ca sa admir poarta mare, muncitoreasca, si monumentalismul patratzos al kikinetzei portarului. Intru si comunic portarului, ca unei fiinte inteligente, pohta ce-o pohteam. Urmeaza, in ordine cronologica, dar complet iLogica:
1. Sunt trimis la “Desfacere”, pe ulita interna inainte si la dreapta, pana ajung la o cladire inalta de 4 etaje. Si acolo, la ultimul etaj, trebuie sa discut cu “cei de la desfacere”.
2. Nimic mai simplu. Raman in cele trei picioare, si admirand peisajul industrial (asa se kema tabloul din camera de la Mamaia cand am fost cu ai mei si aveam 10 ani) ma indrept spre cladirea care este. Ma asigur ca acolo e “Desfacerea”, si intru in biroul “Desfacere” la etajul 4, dupa ce am urcat pe un coridor bicisnic de ingust si de prost luminat (noroc ca nu a trecut o gasca de muncitoare tinere, guralive si sexual-abusing pe coridor odata cu mine, ma insuram in 30 de secunde).
2. Bat si intru in acelasi timp la “Desfacere”, sperand sa ii prind pe angajati ca nu lucreaza. Ma uit. Camera goala. Nici macar parchet. Munti de moloz. Bat la usa de langa. “Desfacerea” s-a mutat in cealalta camera, uite aia de unde iese acuma domnul acela. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
3. Intru si bat cu tupeu a doua oara. Le spun doleantza inimii mele care dolea un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru, dupa care astept sa vad agitatie si sa ma bucur ca ce pupat in cur is ca si client. Un domn intre trei varste se uita la mine pe deasupra ochelarilor (cred ca m-a si deochiat) si-mi spune: “Da’ nu la noi, baiatu’! La “Facturare”! Cum cobori, la dreapta.” Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
3. Scari inguste din nou, aceleasi fantezii cu muncitoare. Normal ca o iau gresit, si dupa un sfert de ora de circulat prin fabrica in cautarea unui-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru sau macar a unui grup de nimfete guralive in halat si mirosind a shpan de otzel ma indur sa intreb un ifronist (hehe, pun pariu ca nu stiti ce e aia!), care ma indruma indarapt, la o cladie in fatza careia zace un BMW gri. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
4. Intr-un final glorios, ajung la Facturare. Bat, si intru. Si imi dau seama ca am gresit profund cand am declarat in acte ca am douaj… aaa… douaj… si ceva de ani. Ma aflam nici mai mult nici mai putin in anii de glorie de imediat dupa ce am picat la facultate prima data, in anii nouaj… aaa… nouaj… cam asa ceva. Birou de 4X4 (metri, baaah, nu tractiune!), tavan scund, pardoseala mirosind a vechi, scaunele de fier si PAL iti dadeau dureri de spate numa ce te uitai la ele, un nene cu o geaca chinezeasca fumand sub anuntul de “Fumatul Strict Oprit!”, plansele de PSI si Protectia Muncii ascunzand lungi crapaturi in perete, personalul TESA grupat in jurul singurei femei – si aceea cu cu gratii indoielnice – dar grabindu-se sa treaca la cele 4 birouri imediat ce intru. Aceiasi, scribalind cu pixul niste formulare din cea mai infecta hartie posibila, sau belind ochii la monitoare second cu tastaturi antice de 30.000 ROL fara tasta de “win”, vopseaua crapata pe usa, figuri tipice anilor 70. Ma simteam ca si cand nu m-as fi nascut inca.
Mi se preia comanda, si 4 indivizi sar sa ajute. Comportament tipic celor care se lictisesc de moarte la serviciu si nu au Yahoo Messenger. Mi se preia comanda si sunt rugat sa iau loc. Nu, zic eu, sunt un pic pe fuga. Se uita la mine stramb si zic, cu un oftat indelung: “Dureaza un pic!”. Iau oamenii comanda si o inmaneaza printr-un geam celor din hala.
Si stau.
SI stau.
SI Stau.
SI STau.
SI STAu.
SI STAU.
Si incepe sa ma stranga casca! 25 de minute de admirat normele PSI. De ascultat cele mai idioate bancuri care mi-au luminat copilaria, in anii optz… aaa… opt… nevermind. Incercari sustinute de a ma desprinde din bucla temporala. Imi repet ca suntem in anii 2000, pt ca ieri auzisem la radio o melodie din ’95 categorisita drept goldie, but oldie. Beeey, pe muzica asta am apsolvit, bey! (oops, m-am deconspirat). Incerc sa-mi imaginez monitoare plate, oameni cu parul pieptanat, reclame luminoase si cladiri cu termopane. Modernitate. In zadar. Gandul imi e captiv in camarutza cu gratii la geam. Se zbate, si nu scapa. Ma simt ca la scoala dupa ce faceam o boacana si trebuia sa il astept pe director si el nu mai venea. Ma gandesc la dirigu’. Ma trec sudori reci. Imi vine sa icnesc.
5. Intr-un final glorios, mi se spune: mergeti langa sa ridicati pachetul. Nu am curajul sa intreb de ce nu mi-l da pur si simplu prin gemuletz. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.
6. Ajung la hala de impachetare. Trebuie sa vina shefa. Shefa nu vine. Ba vine. Dar intr-un tarziu. Isi muta cu greu greutatea de pe un picior pe altul, nu raspunde la timidul meu “Sarumanaaaaaaa” si merge la un birou de fier. O urmez ca un catzelush. “Da, copile” zice ea. Sarumanaaaa, zic, m-au trimis de la facturare sa ridic un un-regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru. Da, zice ea. Asteapta un pic. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate.

7. Glorios, cu pachetul sub mana, ma indrept spre poarta, ferindu-ma cu dibacie de ifroniistii si motostivuitoristii (fork lift, in engleza) care se credeau Ayrton Sena pe circuitul de la Monza. Fusesem indrumat la CasErie. Vreau sa platesc ACUM. Nu se poate. Ca doamna care incaseaza e plecata la Desfacere sau la Facturare. Dar nu puteti incasa dumneavoastra? Intreb. Vreau sa platesc ACUM. Se poate? Haideti, zic, ca sunt din Sibiu, si vom fi capitala europeana a culturii in 2007, zic eu. Bine, zice o voce de dincolo de ceatza din fatza ochilor mei, mergeti la colega.
Ma indrept izbindu-ma de mobile catre colega. Colega zacea intr-o camera de 2X1,50 m, fara geam, numai cu un neon care palpaia (to flicker). 103 ^&%^&(*&(, spune ea. Scot ca prin vis 2 milioane si ii dau. Nu mai vreau decat sa ma vad plecat cu al meu regulator-de-gaz-de-20-mc-si-un-tzol-cu-tot-cu-filtru. Doamna repeta, acum mai insistent, ca doreste 103 ^&%^&(*&@##(. Ma caut sa ii mai dau bani, nu mai am, ma uit la ea ca un pui de gaina gripat. Nu mai stiu ce e cu mine. Platesc, si apoi intreb: pot plati ACUM?

Gata. S-a terminat. Ies glorios pe poarta fabricii. Si multumesc lui Dumnezeu ca nu a trebuit sa iau o comanda de patru bucati, altfel ar fi trebuit sa stau si acum acolo. Si oamenii aia nu cred ca se prea omoara cu dusul!

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!