Home schooling? Mulțumesc, dar nu pentru fiul meu

Bun, Dana Nălbaru și Dragoș Bucur s-au hotărât să-și școlească prunca acasă, pentru că sistemul românesc de educație este muribund, depășit, anacronic și nici nu mai știu cum, iar dascălii sunt nemotivați, prost plătiți sau de-a dreptul incompetenți.

Este alegerea lor salutară, Doamne-ajută-i. Dar eu, personal, nu-mi doresc asta pentru fiu-meu. De ce? Păi, pentru că…

  1. Lumea are o părere destul de deformată despre sistemul de învățământ din România

Și asta din cauză că, la fel ca în cazul BOR, al sistemului de sănătate, chiar și al politicienilor, majoritatea știrilor din domeniu sunt legate de: învățătoarea mizerabilă de la Onisifor Ghibu; copiii care se droghează; copiii care sunt nesimțiți cu profesorul; viol/sex/fumat iarbă în buda școlii și alte etc-uri.

În schimb, cunosc cel puțin vreo 10 profesori din generația mea care sunt geniali. Plus profesorii de la țară care aduc cu mașina lor personală, din banii lor, copiii din satul vecin la școală trec aproape cvasi-neobservați de mass media. Profesorii care fac ore în plus cu elevii, care-i verifică dacă au cărți împrumutate de la British Council sau care joacă fotbal în pauză cu elevii (da, normalitate) nu fac rating. Profesorul de karate al lui fiu-meu are șase copii în lotul național (!), credeți că se deranjează careva din Cluj să-l caute și să-i ia o declarație? Olimpici la latină sau biologie sau informatică din orașe mici (și în orașele mici sau la țară se face treabă, unele licee au o adevărată tradiție în sensul ăsta) vin acasă cu premii și mențiuni, dar știrile cu ei se pierd în calupurile despre mizeriile și scandalurile noastre de zi cu zi.

Da, sistemul actual este departe de a fi perfect, da, nu avem trei dascăli la ore, ca danejii (!), nici nu ne comparăm cu finlandejii, suedejii și nemții (apropos, soru-mea și colegii din Elveția s-au uitat la mine cu ochi de sticlă când le-am spus că nu am cu cine lăsa Gropărelul între ora 12, când termină el școala, și ora 6 seara, când termin eu munca la cooperație). Da, profesorii sunt plătiți prost, sunt nemotivați, da, este și plin de cripto-comuniști în sistem, știu (de aia am și fugit din învățământ, după o carieră fulminantă de numai 2 ani în sistem public și alți 3 ani în sistem privat).

Dar, de bine de rău, există niște manuale (nu, nu sunt toate cretine, cretine erau manualele după care a învățat generația noastră!), există ceva, un fir călăuzitor care nu este chiar așa de rău. Da, am fost silit să bag chimie și genetică într-a unșpea, la liceu uman, dar ăsta nu a fost un motiv pentru mine sau altcineva să vină la școală cu pușca, nu?

Și mai este o chestiune: profii sunt extrem, extrem de prost plătiți, deci nu toți talentații sunt tentați să rămână în sistem. Ați fi dispuși să mai dați 100 de lei de gospodărie pe lună ca să plătim profesorii cum trebuie? Și încă o sută pentru medici?

2. Scopul școlii nu este de a turna găleți de informație în creiere fragede, ci…

Pe bune, nu este. Tot ce știu de la școală am învățat, de fapt, acasă. Acasă am citit Spartacus și Odiseea Căpitanului Blood, Legendele Olimpului și sonetele lui Shakespeare, acasă am dormit cu Bantaș și Levițchi sub pernă, acasă am învățat despre corpul uman din cărțile de anatomie ale soru-mii care avea BAC-ul la liceul medical etc. etc. Poate din școală am rămas cu niște niște geografie, poate cu niște gramatică, dar haideți să recunoaștem: nu ai cum învăța pe nimeni Subjonctif-ul în franceză sau der, die, das-ul în germană dacă ai o clasă de 25-30 de copii și le predai o oră, maxim două pe săptămână. Meditații, anyone? Citit, studiu acasă? Ăstea sunt baza. O oră de citit pe zi, să rămână și vreme de jucat, și un mers la o bibliotecă, toate astea fac miracole în timp.

Și mai este ceva: suntem extrem de exigenți cu copiii noștri, poate și din cauză că în România trăim cu foamea-n gât, și o diferență de salariu de 300 de euro face o diferență destul de radicală, de asta ne luptăm ca animalele pentru copiii noștri. Dar o sumă impresionantă de străini, unii mid- și upper management, cu care am intrat în contact aveau o cultură generală destul de modestă, și cei care o aveau o dobândiseră în urma cititului, restul – zero. Și mai toți vorbeau limbi străine mult mai prost decât o sumedenie de români de care râdem noi că vorbesc engleză ca Iliescu. Așadar scopul mai înalt al școlii, zic eu, este…

3. …de a te învăța ce înseamnă socializarea

Lumea asta e un loc plin de oameni foarte triști, foarte răi, foarte fără de scrupule. Nu ai cum scăpa de ei. Fie incompetenți feroce care și-ar vinde rinichiul propriului copil pentru a-i oferi niște șpăguță superiorului său sau care te-ar înfunda în fața tuturor pentru a-și masca propria incompetență, fie neajutorați care nu-s în stare să-ți repare mașina sau să-ți aducă o pizza la masă fără să-ți verse sosul de roșii pe cămașa de ieșit la pizza, fie vecini nebuni bormașiniști sau prieteni de conjunctură care se bat cu poliția după trei shoturi de tequila și apoi te invită să depui mărturie mincinoasă în favoarea lor, ce mai, totul este o junglă de manipulări și răutăți cu care sunt sigur că vă luptați și voi zilnic.

Cu aceeași junglă, la altă scară, se luptă și copiii noștri la școală, pentru că așa este special umană, defectă și/sau darwiniană încă din pruncie. Și, grație expunerii la mediul ăsta acid, tot aici învață să manage-uiască idioții, manipulatorii și frustrații. Sau învață măcar să-i recunoască de la un kilometru și să decidă, în cunoștință de cauză, dacă merită să-și piardă timpul în compania lor. Sau să aibă o idee mai realistă despre riscurile aferente și ce presupune asta (frustrări și din partea lor, nopți nedormite, stres etc).

Știți unde nu se vor lovi de realitatea asta? Exact.

La home schooling.

Da, perfect, vei reuși să-ți înveți copila scenaristică la 9 ani. Bestial! Se va regăsi pe sine, va fi o nouă Virginia Woolf, o nouă soră Brontë sau, dacă are ghinion, o Hortensie Papadat-Bengescu. Poate va descrie ca nimeni alta conflicte, hybris-uri, momente de katharsis și va inventa personaje monumentale pornind de la cele cu care intră în contact în viața reală. Știți însă unde există șanse să o bucteze? Dacă va da de parteneri de business dificili. De un regizor sau producător sau finanțator dominant, îngâmfat, orgolios, răzbunător. Sau dacă va da de un partener de viață cu bube pe care nu le va descoperi la timp, pentru că este prea îndrăgostită; și, nota bene, 90% din bubele pe care le ducem pe picioare din copilărie nu se rezolvă, ci se acutizează sau degenerează pe măsură ce avansăm în vârstă.

Plus: abilitățile sociale. Fiu-meu, care nu este un sălbatic, a mers la grădiniță privată, a avut numai vreo 11 colegi în clasă, și tânjește după socializare. Acum, a început școala (sistem public) și are un mini-șoc când se găsește în mini-jungla unei școli-liceu cu 1000 de școlari, care-și urmează fiecare, draconic, interesul, și trebuie să se reinventeze un pic pentru a răzbate în noul mediu.

Mai este ceva: școala, cu materiile alea inutile, te învață și să ai puterea de a face chestii care ți se par complet nașpa. Ai stofă de IT-ist, da? Ghinion, va trebui să înveți să scrii și mailuri și documentație. Îți plac literaturile, ca lui Groparu? Degeaba, de calcule tăt nu scapi (calcul de dobânzi la ipotecă, de salarizări, de programări financiare etc.). Știi cum poți s-o buctezi original? Alegând să faci numai ce-ți place. Atât. Chestia este că singurul domeniu în care poți face asta este cel al ocupației de milionar care stă în hamac sub palmieri toată ziua. Noi, ceilalți, suntem siliți să avem ocupații compuse din 80% activități de mizerie și 20% ceva ce-ți hrănește cu adevărat pasiunea sau plăcerea, mai mult sau mai puțin.

Ori dacă tu te contentrezi o viață întreagă numai pe chestii care-ți plac, cum vei fi pregătit de realitate? Nu putem fi toți bloggeri.

4. Autoritate. Și cunoștințe în domeniu (era să scriu expertiză)

Toți părinții se lovesc de asta: este foarte greu să fii antrenorul propriului copil. Îl duci la un profesor? Perfect, odorul va sta o oră pe scaun nemișcat și va învăța orice fără să clipească, de la pian la insipida germană. Încerci să-l înveți tu, ca părinte? Primești un deget mijlociu.

Cunoștințe în domeniu: frățică, sunt la etapa din viață la care mă întreb cu seriozitate dacă am și eu habar despre ceva pe lumea asta, și tind să cred că abia dacă pot spune că știu engleză (după vreo câteva sute de mii de pagini traduse, plus trei cărți). Da, să zicem că știu, dar știu eu metodică? Știu eu pedagogie? Știu eu chestiile celelalte, alea nespuse, care fac diferența dintre un dascăl mediocru și unul genial?

Habar n-am, pentru că eu, de 13 ani, am altă meserie. Și de ce învăț mai mult, de aia îmi dau seama că știu mai puțin. Dracu’ știe!

Amu, firește, fiecare este liber să-și crească copilul cum crede de cuviință, ba chiar și să facă reclame la Groupama, dacă asta dorește!

21 lovituri, dă-i și tu!