Grijă cum vă comportaţi, de câte ori să vă zic!

Rămânem la Italia, da?

Vă reamintesc că un om, pre pronumele lui Groparu, ţine post în perioada asta. Credeţi-mă, nu îi e uşor: îi e mereu foame, nu are vlagă, e mereu irascibil, iar burta-i freamătă non stop, plină de metan; fincă Groparele numai ierburi mănâncă, şi voi să nu vă gândiţi că caii de la trăsuri şi vacile de pe imaş se beşesc de la cârnaţii haliţi la micul dejun. Deci cădem de acord asupra unui lucru: legumele face gaze. Completare: înfiorătoare gaze.

Ei bine, acest om, cu burta lui gropărească foarte vioaie, este dus de Ea  să îi cunoască familia din Italia: fratele ei plecat acolo acum 10 ani, başca două verişoare, başca pruncul de 8 ani al uneia dintre ele. Masă oficială, cu ştaif! Gropare, comportă-te frumos, fincă prima impresie contează, nu fute meciu’ tocma’ amu!

Io cu pruncii m-am înţeles mereu bine (deci nu e adevărat că pruncii ghicesc omul rău), fincă avem, în mare, acelaşi IQ. Aşa că io încep să mă râd cu pruncu’ familiei, că era drăgălaş, şi seara decurge super, pruncul se împrieteneşte cu mine, discutăm serioşenii, râdem, eu încep să mă văd Virgil Ianţu ghe la Cluuuj, el zice lucruri trăsnite, eu primesc aplauze la scenă deschisă de la familia ei (uite, dragă, ce bine se înţelege cu copiii – dar a fost profesor – da, serios? ce fain etc) – ce mai, mă simţeam bine, un învingător.

Şi la un moment dat ea începe să discute cu familia ei de-ale lor, eu tot discut cu pruncul, pruncul deja începe să îşi piardă răbdarea fincă trebuia să îşi cheltuie energia, şi ne apucăm “să ne batem”, adică să facem o trântă voinicească. Şi ne tăvălim pe jos, şi eu îl gâdil, şi el râde sonor, şi io râd de râsul lui; şi într-una din contorsionările noastre, s-a întâmplat.

Îşi făcuse simţită prezenţa de mai din vreme, şi am tot sperat că vom fi afară pe balcon când se va întâmpla; dar nu a fost aşa. Aşa că, oricât m-am chinuit să o sugrum, nu am reuşit. Şi pe la mijlocul serii, o cohortă perfidă de vreo 17-18 drăguţe de beşini presate la rece de vreo oră şi ceva au ieşit silenţioase – dar tăcute – la aer, în eter, deşi îmi jurasem că nu le dau drumul acolo, la oameni în sufragerie! Dijaba, însă, că ele ştiau mai bine; doară aveau o voinţă a lor, independentă şi mai puternică decât a mea.

Şi am sperat, ca un laş, că pârţul meu îngrozitor va trece neobservat, că familia, care oricum discutau de-ale lor, vor da în sinea lor vina pe copchil, iar eu, din delicateţă, mă voi face că nu simt nimic, iar ăsta micu oricum se tăvălea pe jos şi nu mai respira de râs, deci împrejurările îmi păreau a fi favorabile.

Dar lucrurile nu au fost să fie aşa. Fincă pruncul a sărit în două picioare, serios dintr-o dată; s-o uitat la mine urât, foarte urât; şi a zbierat odată acuzator de s-a auzit peste toată marea Adriatică până în vârf de munte în Croaţia, că doară ce-i o mare Adriatică la un zbieret de prunc de 8 ani?

– GROPARE!!!!!!!

Am început să mă rog la Dumnezău şi la Maica Precistă să deschidă pământul şi să mă înghită, fincă presimţeam ce e mai rău.

– TE-AI BEŞIT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

33 lovituri, dă-i și tu!