Grijă cu restul la alimentara

Ce mai mare parte a românilor care se blogăresc nu au prins perioada aia. Aia, ştiţi voi care.

În perioada aia, Alimentara era un loc deprimant ca Doftana. Şi nimeni nu se punea rău cu vânzătoarele – asta dacă vroiai să papi şi altceva decât conserve de peşte, creveţi vietnamezi şi biscuiţi Păltiniş. Fincă efectiv nu era altceva de papa în Alimentara. Nu era, şi pace! Carnea se vindea pe bază de tichete distribuite pe la 4-5 dimineaţa, lactate – ioc, salam – de sărbători. Pâine pe cartelă. Ulei – la fel. Şi nu exista Protecţia Consumatorilor: vânzătoarele tăiau şi spânzurau, beleau şi trăgeau pe roată, şi noi ne simţeam vinovaţi când ceream 1 leu rest. La măcelărie, dacă te vedeau copil prost, coastele sfrijite de porc costau cu 12 lei mai mult kilu’, că din părţi afişaj electronic, calcula măcelarul pe loc; dacă protestai, te lua pensionarul din spate de perciuni, că ţii rîndul aiurea pe loc, şi ca să se pună bine cu măcelarul, copil prost ce eşti, nuş ce vă învaţă prin şcoalele alea.

Şi într-o zi – scandal mare. Io eram la coadă la nuş ce; unghii de pui, sau cozi de peşte, sau făină, sau ceva de genu’. Şi intră un nene, furibund, scrâjnind din măselele lui de aur:

– Bună ziua! Am primit restul greşit! răcneşte el. Şi se face linişte în Alimentara. Mormântală. Gropărescă.

Asta era cea mai frecventă ciupeală de Alimentara. Mama mă punea să le zic “da’ o zis mama că nu are cum să coste mai mult de 18 lei 600 grame de slănină!”, şi vânzătorii ciupeau mai puţin, chiar dacă te vedeau copil prost; că nu te poţi pune cu vreo mamă pe lumea asta, că te mănâncă de viu. Mamele, îndeobşte, îi mănâncă de vii pe toţi dacă ele vor!

Şi apare nenea, urlând, după cum vă scriam. Vânzătoarea face pe niznaica:

– Ce rest? şi clipeşte.
– O cumpărat pkită! Şi i-aţi dat cu un leu mai puţin rest!
– Cine o cumpărat pkită? Că io dau tot timpul restul cum trebe!
– Cum cine! Fiu-meu! Şi nu i-aţi dat restul cum trăbă!
– Nu-i adevărat! Că io nu fur!
– Nu mă interesează! Că nu vă las io să-l jecmăniţi pe băiatul meu!
– Da’ cine te pune, omule, să-ţi trimiţi copilul la cumpărături! sare o colegă, că erau toate din acelaşi sindicat.
– Ce copil, tu doamnă! sare reclamantul. Ce copil! Că are 24 de ani!

17 lovituri, dă-i și tu!