Fratele meu! Despre Ilegitim, soro

Tuesday, 22 March 2016, 19:32 | Categoria : Nu Miss critic de film
Taguri : , ,

Dacă ar trebui fac o listă cu temele care aproape garantează un premiu la un festival baban de film, incestul ar fi, probabil, pe un loc fruntaș.


Nu, nu ăsta e posterul, copii. Dar ar putea fi

Sigur, să faci un film cu incest nu garantează premiul, dar cu siguranță îi va face pe bătrânii jurați de la orice festival să ridice o sprânceană și să se uite la filmul tău mai cu atenție. Ceea ce, deja, e mare lucru.

Ilegitim (premiu luat la Berlin), Adrian Sitaru, film independent: sună promițător, nu?

Synopsis: o familie de patru frați și tată văduv (implicat în trecut în turnarea femeilor care vroiau să facă avort la Poliție) trece prin momentul în care cei doi gemeni, în urma relației incestuoase dintre ei care dura deja de mai mulți ani, rămân gravizi. Nu cred că e necesar să că spun mai multe, nu cred că e relevant.

Dacă ești genul căruia-i (căreia-i) plac filmele de artă, experimentale, te vei umezi de plăcere, pentru că Ilegitim este un experiment în care nu există scenariu gândit și elaborat la modul clasic: dialogurile sunt mai degrabă o improvizație a actorilor care urmează o linie vag prestabilită, așa cum a recunoscut și regizorul la Q&A (și lucru observat și de Groparu, dialogurile alea nu aveau cum fi jucate atâta de natural de vreun actor român). Fiind spontan, Ilegitim e, poate, cel mai puțin artificial film românesc de până acum, și asta e mare lucru într-o țară în care actorii, dacă nu recită până și ”unde e buda?” cu emfază, au impresia că nu joacă cum trebuie.

Neavînd scenariu și nici o umbrelă conceptuală care să împingă personajele, în decursul filmului, de colo-colo ca bilele pe o masă de biliard, acestea evoluează exclusiv prin prisma certurilor și conflictelor dintre ele, fără a avea o viață a lor: fiecare moment de pe ecran este o altă zbatere, o altă suferință, o altă ceartă care se lasă cu pălmi sau dezmoșteniri și nimic altceva. Și aici mă simt un pic văduvit, pentru că aș fi vrut să văd cum se evoluează ele și în alte contexte, pentru ca rolurile acestora să devină mai credibile, pentru a le vedea, oarecum, integrate în viață, nu permanent întinse de ură ca un elastic de chiloți pe burta unui Piedone, dar, nu-i așa? Și văduveala asta a bloggerului ține de filmul experimental, și-ți trebuie stomac ca să accepți și unele chestii inacceptabile pentru tine.

Filmul nu conține scene outdoor. Măcar un parc, ceva, și tot ar fi dat un pic de culoare. Dar filmul nu-și dorește culoare, filmul își dorește conflict, schelete în dulap, macabru, grotesc. Pe care și-l înfige sub nas cu atâta persistență, că de la o vreme pică în ridicol: la momentul de maximă tensiune (fratele surorii este tatăl copilului cu care este sora geamănă, acum drogată, gravidă!), sala, sătulă de build-up-ul conflictual, se scutura de râs. Oare din cauză că nu s-au prea alternat cum trebuie momentele de tensiune cu momentele de relaș, în care spectatorul mai bagă un gât de suc sau își mai întinde picioarele până sub scaunul din față?

Înjurături și pălmi între părinți și copii și viceversa în filmul ăsta cât cuprinde, precum și certuri pasionale bucureștenești (noi, ardelenii, ne certăm mai cu brișca, fără să tocăm atâta din gură), dar nu asta e problema; ci mi-aș fi dorit ca două elemente să fie mai mult exploatate:
1. Drama psihologică a atracției sexuale dintre frați – mi se pare, există și ceva complex oedipian din ăla cu sexul dintre frați, și mi-aș fi dorit mai multă trăire și mai puțină vorbărie. Mai multă evoluție și schimbare un pic construită de opinie, nu netam nesam.
2. Drama tatălui, care află despre sarcină. Eu, unul, pe tată, l-aș fi portretizat drept un rege Lear lovit în fix ce are el mai drag pe lume, în chintesența masculinității și credinței sale. Când colo, Adrian Titieni se lansează într-un monolog, într-o leorbăială, care este numai altă leorbăială într-un film construit din multă vorbărie. Aș fi vrut să văd nu același tătic agresiv, ci unul zdrobit, ghemuit la podea, în poziția foetus-ului, cu spasme și mișcări repetitive ca ale pruncilor de la casele de copii sau ale animalelor ținute prea mult în cușcă.

Cu excepția fundicului frățiorului care-și călărește surioara (oare de-aia o fi plăcut atâta de mult filmul tinerei generații de femei din sală?), filmul nu conține nuditate.

Ca să închei într-o notă optimistă, actorii, așa cum v-am spus, joacă foarte bine și natural. Și aș prefera să vă las cu asta în minte 🙂

O lovitura pentru “Fratele meu! Despre Ilegitim, soro”

  1. 1adi

    WOW!!!

    1. Imi amintesc de 1986, primavara, eram inginer fizician stagiar la Inst. reactori Nucleari la Pitesti. vaem un coleg (si prieten) chinez ramas la doctorat in Romania, care mi-a imprumutat caseta VCR cu filmul “istoric” Caligula. L-am vazut in sala de sedinte (translatoarea Angelica facuse rost si de cheie, si de prezenta directorului tehnic ce ne asigura “protectia”. Filmul incepu cu o superba scena de dragoste intre Caligula (inca nu era imparat, traia Tiberius) si sora-sa Drusilla.

    2. Complex oedipian e daca vrei sa o faci cu mamitzica.

    3. Cu Adrian Titieni (rector la UATC), Tifto pentru prieteni, am fost coleg de cenaclu in liceu; fara sa fie exceptional, a fost un actor decent in cam tot ce l-am vazut.

Scrie cu pipi pe zid

NOU! Acuma poți scrie cu fețe galbene!



Parteneri (da' nu de pat!)