Floare de nu ma uita, numai tu-mi stii lacrima

Pararam-taram-tanta!

– Ficior! Ia vino-ncoaci la tată-tău.

Normal că nu vine: ficiorul meu face numai ce-i spun posesoarele de sâni.
– Ficior!
– Da?
– Vino, mă, aici când îți zic!

Copilul de ardelean vine cu viteza unui melc obosit după schimbul trei: îl întrerupeam tocmai când voia să scuipe pe o furnică.
– Fiulică, fii atent: vezi floarile alea albastre?
– Da.
– Știi cum le spune?
– Nu.
– Le spune ”flori de nu-mă-uita”. Așa-i că-s frumoase?

Nu termin bine mica lecție de botanică, că Gropărelu’ începe să le smulgă ca apucatul; știe că, în economia familiei, dacă dai mamei frunze, iarbă și rădăcini de flori, primești în schimb ciocolată. Deja reușește să smulgă vreo 4-5 până apuc eu să-l opresc.

Cu prada în mână, se îndreaptă către mămuca:
– Mami!
– Da, puiule?
– Pentru tine!

Și îi dă florile alea anemice de nu-mă-uita. Nievasta, clar, se umezește la ochi, așa-s mămicile, n-ai ce le face, fioroase, da’ sensibile.
– Vai, ce frumoase-s! Mulțumesc, puiule! Știi cum se numesc florile astea?
– Da! Floare de nu-te-uita!

6 lovituri, dă-i și tu!