La un moment dat, în liniștea nopții, cârâi stația:
– Băieții, sunteți pe fază?
– Da, recepție.
– Conflict conjugal pe strada Estului 99, soț recalcitrant, femeia a sunat la 112. Vedeți despre ce e vorba.
– Estului 99, pornim acum.

Loganul prăfuit, cu semnele șterse de vreme, se urni cu greu de lângă trotuar, unde agenții opriseră și stătuseră pe Facebook în ceea ce speraseră că va fi o noapte ca oricare alta.
– Unde naiba-i strada Estului? zise agentul mai tânăr.
– Ești mai nou, nu știi zona. E lângă Bulgariei. Las’ că te ghidez eu, zise agentul mai în vârstă.

Își aprinse o țigară.
– Fă stânga pe-aici. Acolo, pe strada aia, non-stop de-ntâmplă câte ceva, da’ ca anu’ ăsta n-a fost niciodată. Știe-i dracu, se-mbată ca nebunii și-apăi își iau femeile și copiii la omor.
– Păi și ce facem? Că fără mandat nu putem intra, zise polițistul tânăr.
– Păi de regulă se liniștesc când văd uniformele. Să vedem ce-a fi acuma.

Mașina gonea prin străzile goale ale nopții.
– De-aici tot înainte. Băi, asta-i cea mai urâtă zonă a orașului. Îs săraci toți și rupți în cur de foame. Fă dreapta la prima și oprește în 200 de metri.
– Ce facem, nu dăm drumul la sirenă? întrebă cel tânăr.
– N-are rost, trezim lumea degeaba. Hai c-am ajuns, parchează acolo sub copac și pornește girofaru’, să ne vadă că noi suntem.

Cei doi coborâră din mașină, își pregătiră echipamentul și anunțară Dispeceratul.
– Echipajul de pe Estului, am ajuns la destinație, recepție.
– Recepție. Sunați la poartă, ținem legătura, se auzi, metalic, din stație.

Cei doi sunară îndelung la poarta de după care se auzeau zbierete în noapte: ”tu… io-s bărbatu-tău, tu! M-ai luat, da? Păi futu-ți gura mă-tii, atunci faci cum îți zic io, da? Că te omor, futu-ți japca mă-tii de proastă… înainte eram bun și-acum nu mai sunt, fă??? Ți-or băgat ăia prostii în cap, tu?”
– Băi, tu auzi copiii cum plâng?

În noapte se auzeau bocete de prunci. Agentul mai în vârstă încuviință și apăsă el, de data asta, prelung pe buton. La a treia sonerie, zbieretele încetară… agenții văzură niște mișcare la fereastră, apoi auziră cum ușa de la casă se deschide.

În curtea pustie, pașii târșăiți ai cuiva acompaniau plânsetele sfâșietoare ale femeii dinăuntru. Agenții se pregătiră de întâlnirea cu suspectul, își verificară spray-urile cu piper și pulanele și își luară o poziție defensivă: niciodată nu știi ce urmează după ce se deschide ușa.
– Cine-i acolo? se auzi, răgușit și agresiv, de după poartă.
– Bună seara, rondul de noapte, Poliția suntem, vă rog. Răspundem la un apel la 112 din seara aceasta. Vă rugăm să deschideți poarta.

Din curte, vocea hârșâită continuă:
– Băi, uite ce e… îs la mine acasă, fac ce vreau, când vreau, da?
– Nimeni nu zice altceva. Dar deschideți un pic poarta să vă întrebăm ceva.
– Bă, ești turc? Nu deschid, plecați naibii de-aici!
– Domnule, dacă nu deschideți, venim mâine cu mandat de percheziție și vă luați și amendă pentru tulburarea liniștii publice, conform legii 61/1991, cu o sumă între 200 și 1000 de lei.
– Mai mereți voi în… zise vocea, și se auziră pașii cum se îndepărtau.

Cei doi se uitară unul la celălalt:
– Și-acum ce facem?
– Ce să facem? Îl mai chemăm o dată. Măcar până stă aici cu noi nu-i mai bate.

Nu apucară să termine ideea, că o altă serie de pași repezi se apropie de poartă, odată cu plânsul din ce în ce mai tare.
– Muiere, unde… mă-tii mergi? se auzi din spatele porții.

Zăvorul ușii de fier se dădu la o parte și-n prag apăru o femeie cu părul vâlvoi, ochii arși de plâns și hainele rupte.
– Haideți! Haideți înăuntru că ne omoară nebunu’!
– Bună seara, suntem agenții…
– Lăsați asta! Copiii! E beat și prost! Haideți repede!

Cei doi intrară în casă tocmai când auziră cum ușa de la baie se închide cu cheia. Polițistul bătrân își drese glasul:
– Domnule, vă rog deschideți și haideți puțin să vorbim. Sigur e o neînțelegere la mijloc.
– …
– Haideți, vă rog, dați o declarație ca să o consemnăm în procesul verbal, altfel nu ne primesc la secție, și gata, plecăm, vă puteți culca. Mâine poate aveți servici…
– …
– Ce dracu’ ne facem? îl întrebă polițistul tânăr.
– Ce dracu’ să facem, murmură agentul în vârstă. Doamnă, se întoarse el, copiii sunt în regulă?
– Da, sunt toți aici. Nu mai suport, domnu’ polițist, e nebun-nebun… a scos cuțitul la ăla mic…
– Liniștiți-vă, doamnă. Beți un pahar cu apă, vă rog eu mult.

Trase adânc aer în piept și, când să continue negocierile, observă că de sub ușa de la baie se strecoară o foaie de hârtie.
– Ce mai stai? Ia-o, la naiba, îi spuse colegului mai tânăr.

Cel tânăr ridică foaia.
– Văd bine, scrie ceva pe ea?
– Da!
– Citește-o! Că n-am ochelarii la mine.

Polițistul tânăr își drese glasul și citi:
Parlamentul României a luat act cu neplăcută surprindere de comunicatul Departamentului de Stat din SUA… reforma Justiției… rachete Patriot… e țara noastră, nu suntem colonie americană… suveranitatea poporului român… semnat, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea. Băi, ce dracu’ mai e asta…?

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 6 comments

  1. George Reply

    Perfect adevărat! Exact la paralela 🙂 asta mă gândeam ieri, când comentau unii că ”ce treabă au americanii aici?”

  2. Nemultumitu' Reply

    Și după aia omoru’ e mai al dracu…
    – Aaaa, m-ai reclamat la poliție !? Stai că vezi tu acuma !
    Vorba ceea, și respectând motto-ul (în parte): “Radem, glumim, fu#em, plătim” … Cam așa stă treaba !
    Se apropie funia de par și e disperare mare. Adică, mai pe românește: E dracu pe ei cât capra !

  3. Shoric Reply

    bun, foarte bun text. din momentul ala, in filmele americane, incep negocierile.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *