- Bă! urlă el. Unde e şeful vostru?
- Aici, să trăiţi!

Iese la interval un gândac mare, maroniu, cu aripi mai transparente şi picioare cu multe firicele de păr.

- Bă! Vă ordon să plecaţi de aici! Mereţi în blocul vecin şi porniţi război cu gândacii de acolo!
- Am înţeles, să trăiţi!

Şi gândacii de bucătărie se încolonară şi plecară, lăsând apartamentul curat-curăţel timp de o săptămână. Tipul nostru se bucură nevoie mare, că nici prin vis nu-i trecea să scape el aşa uşor.

După o săptămână, când veni acasă de la serviciu, găsi şi mai mulţi gândaci de bucătărie! Pfuaaaai, plin de gândaci. Tipul nostru simţi cum i se suie sângele la cap!

- Bă! strigă el. Unde e şeful vostru?
- Aici, să trăiţi! ieşi la interval şeful, acelaşi gândac mare, maroniu, cu aripi mai transparente şi picioare cu multe firicele de păr.
- Ce-i cu atâta gândăcie aici?
- Să trăiţi, permiteţi-mi să raportez, am fost în blocul vecin, ne-am războit cu ei şi am revenit acasă victorioşi cu 4 milioane de prizonieri!

No: cam aşa vor sta lucrurile şi cu ai noştri ţigani expulzaţi din Franţa. Via colegul Călin.

Cum poate obtine o ţară, orice ţară, creştere economică pe perioada ce criză?
Simplu. Nu-l pune pe Boc prim-ministru.

Ce ar mai putea face guvernul Boc ca sa distruga ţara?
NIMIC.

Emil Boc a declarat razboi asistaţilor social care iau bani de la stat pe nedrept, dar nu a inceput, asa cum ar fi fost firesc, cu guvernul, parlamentul, preşedinţia.

Tinta principală a lui Boc: să aducă economia, proporţional, la dimensiunile sale proprii.

Boc a intrat pe scena politica pentru a elimina şomajul. Drept urmare, ocupaţia populaţiei României este de a-l înjura non-stop, job full-time.

Când a preluat mandatul de la Tăriceanu, Călin Popescu i-a zis: “Bă Emile… economia e OK, mere ca unsă, o început să aibe creştere aproape ca China… totul e OK!” “Las’ că rezolv io”, a zis Boc.

“Pentru a anunţa vremurile grele care urmează, să numim un premier al cărui nume rimează cu <ioc>”, a zis Băsescu.

“Nu îl puteam lăsa pe fostul preşedinte Constantinescu să fie singurul Emil ratat din politica românească”, a declarat Boc.

Care e diferenţa dintre o gaşcă de boşimani la manşa unui Airbus A380 aflat în picaj şi guvernul Boc la cârma României? Nici una.

Ultimele cuvinte ale lui Horthy: mor liniştit, va avea cine să sfârtece România…

“Cel mai prost guvern post-decembrist a fost cel condus de Nicolae Văcăroiu!”, titrează opinia generală. “Staţi să vedeţi ce prim-ministru numesc”, a zis Băsescu.

Pentru că ştia că apare guvernul Boc să-i sugă pe români, mitul lui Dracula a emigrat, ruşinat, în Irlanda.

Care ar fi meseria perfectă pentru Emil Boc? Baby-sitter. Ar fi singurul baby-sitter capabil să fugă după copii, în picioare, pe sub masă (asta o fost un pic răuţă, recunosc).

Singura calitate a lui Emic Boc: măcar nu e Ion Iliescu.

Iar cotcodacii au găsit o nouă obsedată de scris, care la rândul ei şi-a făcut rost de un obsedat de sex (nu, nu e vorba de mine). Haraşo, Aspirinuţico!

Intră pe contrasens, că se grăbeau, şi mai şi merg vreo 50 de metri, că oricum era liber, nu venea nici o maşină din faţă. După care frezele de gogoşar îşi parchează caroseria în faţa cooperativei unde Groparu îşi rupe coatele şi uneori minţile, blocând şi sensul de mers, şi pe colejii care eventual doresc să iasă, să plece şi ei acasă, la mamele şi copilele lor.

Şi nu o parchează băieţii bine, ies din maşină grăbiţi să-şi rezolve probemele, că – jbeng! – dau nas în nas cu maşina Poliţiei, care venea regulamentar pe ştrase.

Poliţaiul opreşte şi face introducerile, cu fraza cea mai împământenită din vocabularul poliţailor – cel puţin la Cluuuj, atunci când te prind cu o boroboaţă:

- No, da’… unde vă grăbiţi?

După care trage pe stânga.

Urmarea: frezele de gogoşar dau fuga fuguţa să discute cu chipiul, se cocoşează la geamul maşinii cu girofar, aud replica “înţelegeţi şi dumneavoastră…”, după care numai scrâşnet de pix pe carnetul de amenzi. Bag samă că poliţaiul n-o înţeles, că aşa-s poliţaii.

Am vrut să merg la ei să-i întreb la care păr stilist îşi fac frezele, da’ am zis că deja sunt suficient de amărâţi ca să-i mai persiflez şi eu.

Când eram în studenţie, vine cu sorella din Jermanica în vizită neanunţată la Cluj, la mine, în cămin. Ne râdem, ne bucurăm, haha. Pleacă spre Jermanica prin Oradea.

În Oradea, opreşte la o benzinărie să bage gaz românesc, că era mai ieftin ca oriunde în Europa. Şi, la benzinărie, un alt cetăţean Fritz intră în vorbă cu el, în germană.

- Hallo, guten morgen, schlaffen sie Deutsch, liebe ţuşauăr, din ce land vii, cu ce treabă prin România. Bă, nu ai cumva cash la tine?
- Am, dară. Da’ di ce?
- Păi ăştia, proştii, nu sunt în stare să îmi schimbe 500 mărci; şi nu am cum plăti benzina!
- Las’ că te ajut eu, sare cumnatu’, că el e aşa, săritor, imediat sare-n schemă.

Mere la sorella, care e mai româncă. Deci mai păţită.

- Tu, nievastă, dă-mi 500 mărci să-i schimb unui neamţ, sireacu, că nu are mărunţi la el!
- Ce! Nici nu mă gândesc! Că e ţapă! Îs sigură de asta!

Pe cumnatu-meu nu îl învaţă nimeni ce să facă cu viaţa lui, aşa că porneşte înapoi către neamţul lui, să-i schimbe banii.

Neamţul lui ia bancnotele din mâna lui cumnatu-meu, şi ca vântul şi ca gândul – aţi ghicit! – sare într-o maşină care îl aştepta cu motorul pornit, şi demarează în trombă! Şi-l lasă pe cumnatul gropăresc cu buza lui germană umflată.

Cumnatul meu e omul dracu’. Aşa că îşi ia picioarele la spinare, şi sare pe maşina hoaţă. Şi, măi copii, când îi arde o palmă la lunetă, sparge luneta cu palma! Dar cade jos la primul viraj, că nu era-n filme cu Jack Norris.

Ce a urmat: spitalizare, pierderea temporară a motricităţii mâinii din cauza cioburilor rămase în palmă, un lighean de sânge, declaraţii la Poliţie, ănjurături în toate limbile pe care le ştie cumnatu-meu (pisda masii dracul rămâne, de departe, favorita lui), deci de toate. Sora-mea abia l-o potolit, că el vroia să revină din Germania cu nişte prieteni de-ai lui tatuaţi, să bântuie benzinăriile din Oradea până dă de hoţi – că aşa o văzut el în A-team, odată.

Trec anii cum trec nouri lungi pe şesuri. Cumnatul revine în Romunica, să-i aducă Groparelui mobilă pentru noul cuib gropăresc al familiei proaspăt constituită, conform codiţiilor legale.

La plecare, trece pe la benzinăria Rompetrol de la ieşire din Floreşti, să bage gaz românesc, că era mai ieftin ca oriunde în Europa.

Şi, la benzinărie, apare un nenea cu faţă de cafea.

- Nu vă trebuie un telefon? şi flutură un BlackBerry furgăsit, la ceas de noapte, la geamul microbuzului.
- Ha! zice cumnatu-meu. Nu trebuie lamine. Io am telefon mai bun ca ăsta!
- Ce telefon? întreabă faţă-de-cafea.
- Uite! De la T-Mobile! şi cumnatul meu scoate jucăria lui GSM, şi i-o arată lui faţă-de-cafea, la 2 cm de nasul lui de cafea.

Să compare, omul, să nu mai vină cu oferte de telefoane slabe prin benzinării, ci să vadă un pic cam cum stă piaţa.

Câteva luni mai târziu ai venit la mine la Sibiu de ziua mea. Şi ne-am chefuit monstru, cum nu am avut nici o altă zi de naştere în viaţa mea, şi eram fericiţi şi ne-am distrat. Aşa-i că era bine, sârbule?

Apoi am făcut revelionul împreună, apoi concediul. Şi de fiecare dată când am plecat de lângă tine simţeam că nu descoperisem nici 1% din tine. Erai mega charismatic, aşa taciturn şi bad-ass tatuat cum erai tu, spuneai poveşti din războaie, erai plin de păţanii – unele îmi făceau părul măciucă. Şi oricât de creţe erau ele, poveştile, niciodată nu te-am prins cu fofârlica. Ce poveşti aveai în tine, sârbule, ţii minte ce-mi pica falca când le ascultam?

Apoi am fost la nunta ta, şi ne-am distrat şi s-au petrecut chestii de viaţă care nu se pot reda pe blog.  Câtă loza am mai beut io-n seara aia, sârbule…!

Când am auzit că erai bolnav, am râs: cinie dreq o mai văzut Scaraoschi bolnav! Şi am tot râs, şi îmi venea să zic să mă lăsaţi dracu’ în pace, nu-mi mai tot daţi ştiri anteniste alarmiste, că n-are nimic Mile, e cât un munte, ce dreq să păţească? Şi dă-i cu blogul, hahaha, hihihi, şi nu ştiam că zilele tale pe planeta asta sunt numărate.

După înmormântare am ajuns acasă şi tot nu realizam că nu mai eşti – fizic vorbind.

Nici acuma nu-mi vine să cred că nu mai eşti – fizic vorbind.

De fapt tu mai eşti. Io te simt încă.

În seara asta zapam pe Discovery şi am văzut EXACT documentarul la care ne uitam, tu, Mile, şi cu mine, acum trei ani în Muntenegru, cu Bear Grylls care prinde un porc spinos în Africa, şi noi nu ne dădusem seama din reclamă ce fel de animal scoate din ghizuină; şi am făcut în aşa fel încât să ne prindă ceasul 19, într-o luni seara (parcă la ora aia se difuza The Ultimate Survivor în Muntenegru) în faţa TV-ului, să vedem şi noi lighioana, că turbam să vedem ce şi cum, că ne stricase de cap promo-ul. Mai ţii minte, sârbule?

Acum prietenii tăi beau o bere la tine acasă. Te cinstesc pe tine. La cheful ăsta aş fi vrut să iau şi eu parte, dar nu puteam pleca din Cluj. Ştii, nu, sârbule?

O bere Jelen rece vreau de la tine, sârbule, când ne revedem, tu acolo sus, io jos, la cazane încinse; da’ te previn că o să-ţi trag o înjurătură de o să ţi se înroşească urechile, pentru că te-ai cam dus aşa, pe furiş, şi nu-ţi stă în fire, şi ne-ai cam enervat pe toţi, mă. Şi dupa aia o să ne chefuim ca ăştia, pe malul Dunării.

Ce credeai, că o să ne fie mai bine fără tine, sârbule? Ntz…