Dacă v-aţi făcut până acuma cont pe Dresorul de Lei, atunci probabil că aţi trecut deja prin lecţiile 1-5. Acestea ne-au arătat pe unde se scurg banii din buzunar, am observat cât de iresponsabil se comportă cashu‘ în mediul lui natural atunci când este lăsat să migreze liber spre conturile altora şi am recapitulat nişte chestii legate de cardurile de credit şi de împrumuturi. Chestii la care eu, unul, aş fi preferat să meditez înainte de a mă trezi în epicentrul crizei cu portofelul ciuruit.

Lecţiile de pe Dresorul de Lei continuă tura asta cu trei chestii complexe, care au multe aspecte:

În Lectia 6 disecăm tipurile de venit. Şi aducem în vizor posibilitatea de a face ceva să ne mărim alocaţia – chestie care, spre bucuria mea, observ că tot mai mulţi români încep să o practice (nu am auzit un român cu 2 joburi să se plângă că nu are bani de pită).

În Lecţia 7, ne aplecăm un pic asupra cuvântului economisire (depozite şi conturi de economii). Ştiu, este greu să economisim bani. Dar ia uitaţi acilea poznă: odată, un taximetrist mi-a spus că se hotărâse cu nievastă-sa cu care trăia el în concubinaj legal să renunţe la ţigări. Şi, ca să fie morcovul din faţa măgarului cât mai dulce, în fiecare zi puneau banii pe care i-ar fi cheltuit pe ţigări la vedere, într-un borcan din bucătărie. În primele trei luni din 2011 deja strânseseră banii de concediul la mare din vară.

În lecţia asta vă puteţi juca un pic cu depozitele lunare pe care le puteţi constitui în funcţie de venituri, pe termen lung.

În Lectia 8, atenţie mare: vorbim despre fonduri de investitii. Aici – tot păţitu-i priceput! – sfatul Groparului este să faceţi o alegere cât mai educată. Adică să citiţi şi să vă documentaţi cât puteţi voi de mult înainte de a face pasul ăsta.

Acestea fiind zise, va las o vreme să tot repetaţi lecţiile astea de mai sus şi cele anterioare. Sigur, puteţi spune că deja cunoasteti toata teoria; chestie pe care am mai auzit-o… Popescule, închide telefonul ăla şi fii atent! Că dacă nu eşti atent păţeşti ca bancherii ăia americani de la Lehman Brothers, şi e păcat. Popescu, tot nu te potolesti? Ia scoate tu guma aia de mestecat şi pune-ţi-o în păr!

Peste cateva săptămâni dăm teză, deci fiţi cu ochii ciuliţi la tablă!

1. Cine vrea să candideze la Dansez pentru tine pentru Zolty din Bogata? Zolty se află în scaunul cu rotile din fragedă pruncie, şi doreşte să ajute oamenii să conştientizeze faptul că o dizabilitate nu reprezintă o limitare, ci o provocare; şi, ca să fim sinceri până la capăt, Zolty nu a fost niciodată avut sau prosper, dar îşi doreşte ca ziua de mâine să nu se adauge la lungul său şir de probleme cu care trebuie să se războiască zilnic. Ştiu, Zolty este un pretenţios, dar şi-ar dori foarte mult să-şi păstreze mobilitatea celor două degete funcţionale, şi i-ar prinde bine ca cineva cu abilităţi de dansator şi inimă largă să-i dedice un dans la Românii au talent. Grăbiţi-vă! Perioada de înscriere se încheie în vreo 2-3 săptămâni. Luaţi legătura cu el, vă rog eu frumos

2. Apropos de Zolty, compania care anul trecut i-a cumpărat lui Zolty baterii pentru scaunul cu rotile, şi anume Pepsi, rulează fin. Citiţi din nou, vă rog: PEPSI RULZ la pătrat! Oamenii din spatele brandului sunt exagerat de plăcut de deschişi la minte, fiind unul din brandurile internaţionale care sprijină proiectul usturoiesc despre care aţi citit acum o săptămână. Ana-Maria, prinţesă-dulceaţă inedită, trăi-ţi-ar famelia, fie ca blestemul fericirii să te izbească direct în organul cela muşchiulos cu patru camere artrio-ventriculare! Iaca cel mai recent proiect al lor, featuring Hagi:

Iar dacă vă simţiţi muzicali, pe pagina de Facebook Pepsi Romania găsiţi o aplicaţie prin care puteţi compune propriul imn muzical! Hai, viitorule Mozart cu talent, unde te afli?

3. Dacă nu locuiţi pe planeta Bluto, aţi aflat că Cristian Gog a câştigat Românii au talent. Ar fi cazul acum să ne aplecăm şi asupra ministrului său de marketing, pre numele său Ciulea, zis Ciulică; zis Dan; zis Miţipuf şi alte pronume obscene de către iubita, dar şi ilustra sa soţie.

Bă Ciulea, amu pe bune: când o câştigat Gog, ai cunoscut fericirea? Ce gust o avut ea?

4. Actorul Serban Ionescu, o emblema a scenei româneşti, zace pe un spat de spital, pradă unei boli năpraznice. Zorile Store donează 1% din vanzarile lor din următoarele 30 de zile în contul artistului. Aici aveţi si pagina de Facebook a magazinului.

5. Am anunţat proiectul filmului usturoiesc acum o săptămână. De atunci, într-un singur weekend am strâns la subiecte de postări cât nu poţi cu blogul să oglindeşti! Aşa că… io deja râd când mă gândesc la ele, numai să iasă şi nievasta odată din spital… #truestory.

Urati-mi bafta din nou! Si dansati pentru Zolty, pls:D

Apoi a venit SMS Cluj acum 3 ani, când am profitat de eveniment pentru a expune cazul lui Zolty din Bogata, invitînd cu căldură populaţia onlainărească să doneze. Un prieten comun mi-a spus: băi, uite, ca să impulsionăm lumea să doneze, Cristi va arăta public, în timpul reprezentaţiei sale de strâmbat monezi, că donează 50 de euro. Dar nu poate dona chiar atâta, că no, nici el nu e şeic arab; după ce numeri banii, tu îi vei da înapoi ăştia 50 de euro, iar el va dona 100 de lei. E bine?

Aşa se făcea în trecut la nunţile în care donaţia se făcea cu strigare, naşii şi familia declarau mai mult, apoi primeau înapoi de la miri o parte din bani. După o campanie răcnită pe blog, eu eram suficient de disperat (prea puţină lume donase bani pentru Zolty) ca să recurg la orice tertip menit să aducă nişte bănuţi în plus. Aşadar, după ce Cristi a introdus ceremonios bancnota în cutia transparentă, după ce show-ul se terminase şi lumea a început să cam plece de acasă, m-am dus la el să facem schimbul: eu să-i dau lui 50 de euro, el să-mi dea suta de lei, cum ne fusese înţelegerea. Atâta numai că n-am avut cu cine: nici nu a vrut să audă de primit înapoi cei 50 de euro.

A fost cea mai mare donaţie a serii.

Au urmat apoi, tot legat de cazul lui Zolty, mai multe sâmbete de mers la Bogata pentru terminat izolaţia aşa, incognito (nu le-am mai menţionat pe blog, că nu mai era treaba voastră, oricum adunase Sebastian Bârgău suficienţi bani pentru Zolty), iar într-una din ele Cristi a ţinut morţiş să vină. Era octombrie sau noiembrie, o vreme afară de-ţi venea să-ţi spânzuri venele de un vulcan în erupţie – ploaie, ceaţă, întuneric la ora 8 dimineaţa, ce mai, o zi de stat în scutece. Cu o noapte înainte fusese la ceva petrecanie până târziu, pentru că lumea-l tot invită să îndoaie linguri, şi m-a rugat neaparat să îl sun eu dacă până la 7 şi 10 nu dă nici un semn de viaţă. La 7 şi 5 mă suna, vesel: no, merem?

Şi am mers. Şi o băgat al meu Gog toată ziua cu mistrii şi mortare, alături de Olteanu şi fratele său, tot Oltean, de zici că îşi câştiga mântuirea, aşa băga. Iar la final, când am terminat cu totul, zice: acum să verificăm. Şi ia Gogu’ polobocul şi cutterul şi microscopul şi telemetrul şi se apucă de şlefuit aici, reparat acolo – Cristi, hai că alea se maschează cu tencuiala – bă, mă laşi să fac treabă oablă? – că am mai stat 2 ore în frig din ăla ceţos. Că aşa e el, meticulos şi de treabă.

Când am aflat că s-a lăsat convins să meargă la Românii au talent am zis că sigur va rupe tot. Îl văzusem de un miliard de ori cum face trucuri cu cărţi de joc, cu linguri îndoite (bă, NU LE ADUCE DE ACASĂ, NU SE DĂ PE DEGETE CU NIMIC, ci, inexplicabil, GOG POATE ÎNDOI ORICE LINGURĂ, ORICÂND!), cu monezi strâmbate, cu ghicit orice vrei tu, eram convins că va ajunge în finală (update mai jos, via Palatkas).

Asta chiar dacă ne-au furat la vot.

No, da’ amu, că tot a ajuns în finală, vă zic şi io amu, no: io de-aia votez cu el, că asa mi-o ordonat nievastă-mea!!!

Ziua începuse rău pentru Grigore: din cauza frigului, maşina nu-i pornise, aşa că trebui să o ia pe jos către staţia de troleibuz. Pe drum, din cauza poleiului, luase o trântă sănătoasă şi îşi sparse telefonul tocmai când anunţa la serviciu că întârzie: avea la prima oră o şedinţă importantă la care sigur avea să fie beştelit. În troleibuz îl înjunghiase într-un loc moale cotul ţeapăn al unui pensionar care se grăbea la o promoţie la tigăi, apoi, când ajunse la serviciu, îşi dădu seama că uitase mapa cu prezentările în maşina lui care nu pornise. Zăpada i se topise pe bocanci şi îi înmuiase ciorapii, iar mâinile îi erau îngheţate bocnă. Într-o clipită îl străfulgeră gândul că poate ziua aceea era ultima la actualul loc de muncă: să întârzii la şedinţa parcă anume făcută să te desfiinţeze, să vii şi nepregătit şi nici să nu ai chef de discursuri după o călătorie cu troleibuzul mai înghesuit ca-ntr-o baterie de găini ouătoare – sunt clar semne rele.

Intră în clădire, se îndreptă spre biroul lui sperînd ca şedinţa să nu fi început. Biroul era gol; semn rău, îşi spuse din nou.

- Unde sunt toţi? o întrebă pe o colegă care îşi calma mama la telefon că nu, nu e chiar aşa dezastru pe cât arată ăştia la ştiri, ce dacă s-au bătut clujenii ca chiorii pe stadion ieri noapte?
- Sunt în şedinţă, se agită colega, fugi repede, te aşteaptă, au întrebat de tine, de ce nu ai sunat?

Grigore porni către sala de conferinţe ca un viţel către abator. Ţinea mâinile în buzunar şi se juca cu ce mai rămăsese din telefonul său – nişte cipuri şi o plăcuţă cu circuite imposibil de recuperat.

- A, domnul Grigore, tocmai vorbeam despre dvs! se repezi duşmanca lui numărul unu din firmă la jugulara sa imediat ce-şi făcu intrarea, scuzîndu-se tăcut. Nu staţi jos, prima dată spuneţi-ne de ce nu aţi depus raportul de activitate pe ianuarie!

Acum e-acum, îşi spuse Grigore. Dă-l încolo, e numai un job; măcar să ies în stil mare!

- Am fost la spital, spuse el.
- Dar ce aţi păţit? întrebă ironic colega cu care se avea ca bacteria cu antibioticul.
- Nu pot să vă spun, sper să mă-nţelegeţi.
- Nu, nu putem să vă înţelegem, spuse colega, hotărâtă să vadă sânge cu orice preţ. Sunteţi sănătos ca o stâncă!
- Ei, tocmai, că nu-s! Dacă aţi şti ce am păţit…

Trase aer în piept şi se gândi panicat cum să dreagă busuiocul. Se simţea ca în şcoală, când era prins cu tema nefăcută, şi se scuza cu “am fost bolnav, m-a durut piciorul!” Râcâi disperat pe carcasa craniului, scotoci prin circumvoluţiuni după o scuză viabilă, credibilă, înduioşătoare…

Apoi scuipă cuvintele ca pe coji de seminţe, solemn ca un episcop:

- Dragi colegi, am fost răpit de extratereştri!

Şi-şi băgă mâinile înapoi în buzunare.

Colegii se opriră din respirat dintr-o dată, ca la un semnal. Unul dintre ei mâzgălea o foaie, iar la auzul frazei fatidice rupse, pur şi simplu, mina creionului. Un altul se opări cu cafeaua, dar nu reacţionă deloc, ca în transă.

Apoi, dintr-odată, toţi izbucniră în râs. Şi hohotiră vesel, ca nişte copii, aşa cum nimeni nu se gândise că se poate râde la o şedinţă de beştelit Grigore la minus 22 de grade, într-o dimineaţă de luni care începuse prost.

Atunci, Grigore scoase din buzunar unul din cipurile telefonului său distrus şi îl trânti cu putere de masă, încruntat.

- Şi acum am fost până la Neuro, unde m-au operat chirurgii şi uitaţi ce mi-au găsit în cerebel!

În momentul acela, toată sala amuţi…

Acuma drept să vă spun, următorul cel mai încărcat la bagaje era un pici care avea ceva mini-laptop, și mai văzusem un nenea cu o rachetă de tenis. Bag sama că ăștia se plimbă cu avionul cum merem noi pe acasă la serviciu cu mașina sau autobuzul, cam cu mâna goală, mai puțin borcanul de 800 de grame cu capac cu filet, ăla de supă, știți voi, să avem mâncare de acasă, nu să dăm bani pe prostii în oraș.

No, ideea e că i-o picat la aia fața când am venit noi cu 50 de kile de bagaje în total (dacă punem și laptopurile), când ei n-or avut nici 10 kile pe tot avionul la 150 de oameni de când zburau ei.

Bă, da’ ne-o lăsat tanti, n-o zis nimica. Deci până la urmă toate or fost bune și frumoase.

Lucru care avea să se schimbe începând de la Sydney: în primul rând, aveau numa’ un ghișeu deschis pentru bagajele de cală. Din cauza unor defecțiuni la nu știu ce sistem, ne-o explicat un zâmbet politicos. Bag sama că numa’ la ăștia economicii era defect, că la ăia de la bișniț class erau 3 ghișee deschise și nimeni la ele. Io, cu minte creață și socialistă ca de obicei, m-am și dus cu nevasta gravidă și cam verde la un ghișeu de-ăla: tanti, nu ne iei și nouă bagajele? Aveți bilete la bișniț? Nu am bilete la bișniț, am nevastă gravidă, asta bate orice bilet de bișniț.

Nu, nu bătea. Am stat ca proștii cam 3 ore să lăsăm bagajele, timp în care or venit maxim 3, hai 4 oameni la ghișeele de bișniț. Unde, până la urmă am ajuns iar cu onor, că s-or gândit și ăia într-un final să îi lase și pe amărâți, că gată mai repede cu munca.

Am ajuns la o altă tanti – tanti, uite, nevasta e gravidă, clar aș vrea să aibă pat în avion să se hodine, știu că nu se poate, că nu avem bilet de bișniț. PLIZ HELP! Bă, ne-o ajutat – uite, în spatele avionului, la geamuri, îs numa 2 scaune în loc de 3, e loc mai mult la picioare, vă pot da acolo, atâta că or să vă mai deranjeze ăia de se duc la budă. Cân’ am auzit că e și buda în zonă, instant am zis yes și tenk iu și duși am fost prin aeroport.

Chiar bă, voi înțelegeți de unde durerea asta a cadourilor pe români? De fiecare dată aud măcar de la un preten adu-mi ceva de acolo, ceva reprezentativ pentru locul ăla. Fratili meu, ești diliu? Ce draci să-ți aduc? Canguri? Păsărele în chiloți, cum l-am văzut pe un nefericit prins la vamă (chiar bă, cât poți să fii de diliu să bagi păsărele în chiloți, lângă cuculeț)? Mai grav: faci prostia și aduci la unul, se supără ăilalți: cum bă, lu’ ăla i-ai adus și mie nu? Ce preten/neam ești cu mine? Ăla te înjură pe la spate, el primește cadou, io te iubesc pe față și nu primesc nimic? Acuma înțelegeți, sper, de ce vă înjură lumea pe la spate, așteaptă cadouri.

No, tre’ să recunosc că am bătut o jumate de aeroport pentru cadouri: bombonele și ciocolățele pentru ăia de la firmă, ceva bijuuri de opal la mămici (evident că nu le poartă, or fi uitat și unde le-or pus), pixuri cu canguri bătăuși de dat așa, la oha, să scapi de ăia care te întreabă ce le-ai adus (cum bă, păi io tre’ să-ți zic ție să-mi aduci, tu singur nu te-ai gândit la mine?), și câte și mai câte…

De la electronice l-am sunat pe un văr fix în Jibou, că ne rugase să-i căutăm aparat foto – nici acuma nu știu ce o fost în capul nostru, să confundăm noțiunea de duty-free cu noțiunea de ieftin; despre asta mai încolo. Îl sun pe văru’, bă văru’, am găsit ceva aparat de-ăla de poze de care îți permiți tu… da, da, săpunieră de-aia. No, îț trebe sau nu? Vânzătoarea aia care ne ajuta se uită lung, apoi în cea mai curată ardelenească așa, cu un pic de accent de om plecat de copil din România, voi sunteți din România, așa-i? Din Ardeal. Deci da bă, în Sydney știa tanti că îs din Ardeal, după accent și după acel fenomenal “no” intraductibil.

Tanti era din Brașov de loc, săsoaică, plecase de mică cu parinții în Germania, de unde cu onor emigrase în Australia, în căutarea aventurii.

O și venit nenea șeful, la care asta super veselă, uite, ei îs din țara mea. La care nenea, aaa, sunteți din Germania… la care tipa, absolut genial: nu, ei sunt din adevărata mea țară, România! Închei micul episod zicându-vă că tot ce am auzit în Australia aia de la oameni o fost aaa, păi șeful nostru o fost/este român, super oameni românii ăștia. Bag sama că noi ăștia de acasă suntem ceva extratereștri, că nu prea semănăm cu ce am auzit despre noi în Australia: oameni harnici, de toată isprava și mai ales plini de onoare.

Dacă încolo atât nevasta, cât și io ne-am dus cu Qantas, companie de toată lauda, înapoi am venit împreună cu Britișu’, una din cele mai janghinoase companii cu care am zburat ever (acuma vine tare din urmă Lufthansa, da’ asta e altă poveste) – servicii mai proaste ca la BA n-am avut nici măcar pe avioane mai low-cost și mai fistichii prin țările mai puțin ortodoxe (sau catolice) prin care am zburat. I-am făcut și poză măgăoaiei, mai mult să îi arăt mamei cât e de mare un avion de-ăla, plus să aibă văru’ dovada că mere aparatul foto:

Bă, afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul: în primul rând, ultimul rând pe care eram cu onor s-o dovedit a fi mega-țeapă. Nu aveam perne pentru nani, și nici pături. Vă rog să mă credeți, cam e nevoie de ele pentru un zbor așa de lung. O chem pe tanti aia și îi zic săru’ mâna, nu știu dacă știți, da’ am plătit ca restul din avion, nu avem pătură, pernă, nimic. Vaaaai, scuzeee, știiiiț, o fost o greșeală și nu or mai ajuns pe toate locurile. Adică în jur de 60 de oameni nu aveau perne, pături, nimic. Bun, greșeală, da’ ce facem? Păi lăsați că se rezolvă în Tailanda, escală, acolo se face iar curat și vă rezolvă. Tanti, îs cu nevasta gravidă, n-am chef de cioace, sigur se rezolvă în Tailanda? Vai, dar mă ocup personal de problemă, o promis zâmbetul. Femeie cumsecade, nu am mai chemat-o să îi zic că nu avem nici punga aia cu periuță de dinți, pastă de dinți și ciorăpei de avion, de ți-i tragi peste ai tăi, să nu pută tot avionul a picioare desculțe și nespălate. Știam deja că a fost o mică greșeală.

Am ajus în Tailanda turbat de nervi. Am găsit cu chiu, cu vai, un fumoar, să turbez și la o țigară – aici îmi pare rău că nu am poză, genial fumoarul, era o cutie de sticlă fără nici un fel de aerisire funcțională, vedeai numa’ câte o mână care ieșea din fum și pipăia după clanță (acuma, în 2012 când am fost iar, era fumoar normal, mergea ventilația).

Am urcat în avion dintr-un fumoar turbat doar ca să constat că acolo aerul era mult mai respirabil, deși nu era aer spre deloc. Li se stricaseră ăstora ventilația, așa că puțea în avion a combustibil de nu puteai respira, ca să nu mai zic de căldura de minim 50 de grade, numa’ bună să te coci.

Plus nevasta mov cu prăzuliu. Plus iară fără perne și pături. Aveam în schimb periuță de dinți, dar nu și pastă. Până și la aia se zgârciseră. Am cerut cam toți din avion niște apă, că muream naibii de miros și căldură – vă rugăm așteptați, decolăm imediat și vom servi atunci niște băuturi.

Tanti, ești sigură că nu e stricat avionul? Putem decola? Nu sărim naibii în aer? Vai domnu’, da’ se poate, totul e în regulă.

Am decolat nu imediat, ci după peste o oră, timp în care mie începea să mi se pară că aruncă ăștia din avion pe ăia de muriseră de miros și de sete. Și nu, nu reparaseră aerul condiționat, am zburat așa minim 2 ore, cu avionul plin de miros și o căldură de paralizai. Și nici apă nu am primit, cel puțin nu imediat.

Despre toate astea data viitoare, când vom întâlni în Londra, în aeroport, și ditai ruznacul făcut chelner din criminal pe front.

Guest post de fostul coleg Nârţoagă zis Pârţoagă, niciodată poreclit Călin!

În jurul zilei de 24 mai vom reveni cu rezultatele, ca să ştiţi şi voi ce s-a votat. Pentru că proiectul ăsta merită o dezbatere mai profundă:)

2. Vineri, 11 mai 2012, ora 19:00, la Studioul „Euphorion” de la la Teatrul Naţional din Cluj va avea loc premiera Hell’s Cabaret de Flavius Lucăcel, clujean de-al nostru, în regia lui Sorin Misirianţu. De mult vreau să văd un spectacol de-al lui Flavius, şi o voi face după ce terminăm usturoiul.

3. Vă rog frumos să participaţi la acest studiu de audienţă a blogului gropăresc: ce căutaţi aici (laptoape moca şi bonuri de masă!), de ce reveniţi (din greşeală!), de ce mă citiţi (ştiu că, de fapt, voi numai vă uitaţi la poze) etc. În funcţie de răspunsurile voastre, Groparu va primi mai multe lingouri de aur, un teren ultracentral, un loc pe submarinul cu care James Cameron s-a băgat în groapa Marianelor sau chiar un bilet dus-întors pe Marte, şi de-acolo, poate poate, şi mai departe… şi mai departe.

Durează câteva minute – cât un sexuleţ mai aprig, aşa, după ce-ai băut vin roşu. Mult vin roşu: secunde în şir.

4. Fosta mea proafă din facultate, Sanda Cordoş, o doamnă doldora de carte, şi-a lansat un volum de “Lumi din cuvinte”, la editura Cartea Românească. O carte care mi-ar plăcea să o citesc, şi pe care am şi pus-o pe lista de I wanna, I wanna.

5. Concursul în cooperare cu Evocomputers a luat sfârşit. Juriul a jurizat, şi iaca:

- una bucată laptop merge direct la cea care şi-a dorit mai mult victoria. No! Felicitări! Dă-i Groparului un e-mail cu datele de expediere, mkey?
- 1 bucată 2 boxe plus 1  merge la comentariul lui Mihăiţă.

6. La Polus Center se face campionat de şah.

7. Ce mai vreţi, nu v-ajunge? Mâine republicăm nişte păţanii australe de-ale lui Pârţoagă zis, total pe nedrept, Nârţoagă; iar pe joi am ceva frumos pregătit pentru voi (nu prea am, dar am început deja să mă gândesc). Aşa că vă arăt acum acest stencil grafitti scris pe un perete din Cluj:

Nu, nu l-am scris eu; nu, cel care l-a scris nu este clujean, pentru că noi suntem mai civilizaţi decât atât; nu, nu-l cunosc pe cel are a dezvoltat o psihoză cu chiloţii doamnei ud(r)e.

Din decembrie 2011 coc ideea asta la foc mic, o amestec cu grijă să nu se prindă, îi vorbesc frumos şi îi dedic nopţi lungi, dar şi fierbinţi şi pasionale de ars neuroni în faţa tastaturii. Din decembrie am reuşit, alături de nişte oameni faini şi – sincer – un pic nebuni să clădesc un zid chinezesc înarmat numai cu o lingură de tablă, o roabă de argilă şi un căuş de apă. La ora actuală, ne mai desparte o săptămână de cel mai greu proiect făcut vreodată de mine, în afară de meseria de soţ şi părinte. Vorbesc despre debutul în cinematografie, în calitate de scenarist şi producător, într-un proiect de film independent: filmul Usturoi.

În filmul Usturoi vom istorisi o poveste ardelenească – cum altfel decât – originală, complet diferită de orice altceva s-a mai filmat în România. La cum mă cunoaşteţi, ştiţi că nu m-aş fi băgat în asemenea proiect dacă ar fi fost vorba despre comunism, violuri, sânge, blocuri gri sau scene lălăite. În film vor juca, alături de actori profesionişti şi amatori, şi nişte bloggeri, dar nu va fi un film despre online. Va fi, pur şi simplu, un film… ca-n filme! Un film despre copilărie, prietenie, aventură, emancipare, despre visul a doi copii dintr-un sat pierdut de lume care îşi doresc ceva mai mult de la viaţă. Un film complet diferit de Hollywood, care însă nu pică în păcatele filmului european. Vom filma în Sălaj şi în Cluj în zone frumoase foc, vom avea dansuri, muzică şi bancuri, relaţii interetnice, iubire, aventură, maşini tari, trenuri, troleibuze, femei frumoase, tractoare, petreceri, Dacii berline, ce mai! Va fi un film complex ca o mămăligă în pături cu cârnaţ prăjit, brânză de burduf şi multă smântână, cu o pălincă de aperitiv (notă: această combinaţie poate provoca aplauze la nivelul ficatului, dacă uralele persistă se recomandă vizitarea borcanului de murături).

Aşadar, începînd cu 10 mai, Groparu va deveni absent din blogosferă vreme de 2-3 săptămâni. Va presta, în schimb, cu drag şi spor aici, pe blogul filmului Usturoi. Dragi cetăţeni, pls RT, follow, Like, Share, şi urmăriţi blogul filmului! Pentru că it’s gonna be legen…

Aşadar, se apropie de locul de joacă al copiilor înarmat cu nişte pomi şi o lopată cu care să-i planteze drept ca – iertată fie-mi expresia veterinară – pişatul lui Bos taurus. Între noi fie vorba, locul ăsta de joacă se umple de noroaie la prima ploaie, balansoarele nu mai au nici o plasticăraie întreagă, leagănele se rup pur şi simplu, iar la tobogan şuruburi netăiate abia aşteaptă să se joace de-a filmul Saw cu ţeasta vreunui copil. A, să nu uit: în acelaşi loc de joacă găseşti, uneori, câte un şobolan mort sau câte o căpuşă întinsă la soare pe toboganul copiilor ca ţâţele Oanei Lis la piscină.

Nu, nu exagerez.

Vine primarul, scoate lopata, scuipă-n palme şi începe, cu acoliţii lui, să planteze la pomi de parcă era-n plină campanie electorală. De ei se apropie un contribuabil:
- Domnule primar! Ce onoare!
- Bună ziua, zice primarul, oprindu-se o clipă din săpat.
- Suntem extrem de fericiţi să vă avem printre noi!
- Mulţumesc, mulţumesc, zice primarul.

Primarul care nu prea ştia ce să creadă.

- Suntem foarte mulţumiţi de dvs, zice contribuabilul, cât se poate de serios. Faceţi o treabă extraordinară.
- Mulţumesc, zâmbeşte primarul.
- Da, chiar vorbeam cu soţia, nu ştiu ce s-ar fi ales de locul ăsta dacă nu eraţi dvs.
- Da… îngăimă primarul.
- Să ştiţi că la toată lumea am spus că avem cel mai bun primar din România! continuă omul, înfocat.
- Să nu exagerăm…
- Serios vorbesc! Să ştiţi că le-am spus tuturor să vă voteze.
- Mulţumesc…
- Da! Eu am să vă votez negreşit. Eu şi soţia, şi am să mă asigur că şi vecinii. Avem nevoie de un primar ca dvs!
- Mulţumesc frumos…
- Da! Mă duc acum, daţi-mi voie să vă strâng mâna, mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru comuna aceasta! Eu am să vă votez mereu! Mereu… La revedere, numai bine!
- Sănătate, zice primarul care apoi continuă să sape, mai revigorat de entuziasmul alegătorului.

Soţiei omului nu-i venea să-şi creadă urechilor!
- Păi mă… toată ziua îl blestemi că nu asfaltează străzile, că pute de la ferma aia de pui, că e pe felie cu rechinii imobiliari, că permite să se construiască blocuri la 2 m unele de altele… că e un mafiot, că e un incompetent, şi acum mergi la el şi-i spui că-l votezi???
- Ce, tu muiere, zise omul; păi las’ să-l minţim şi noi un pic, să vadă şi el cum e!

Țin minte că dacă la intrarea în Sydney n-o avut nimeni treabă cu laptopul meu, în aeroport spre Melbourne m-o oprit nenea de la poarta aia de securitate: că ce e cu laptoul ăsta. Io, senin, păi e de firmă. Nu-nu, ce e cu gaura aia ca o fantă pe fund. Păi aia e pentru docking station. Pentru ce?, întreabă nenea mirat – era un indian simpatic de altfel, probabil un as al tehnicii pe la el prin familie. Bă nene, sunt firme care au un fel de cutiuță specială pe birou, legată la tastatură, mouse și monitor. Cân’ meri cu leptopul la birou, îl înfigi în cutiuța aia și practic ai un calculator normal (IT-iștilor, pe vremea aia nu se lucra cu două monitoare, cum văd că e acuma moda prin ferme, atunci încă eram întregi la cap). Ce s-o supărat al meu, păi el își luase cel mai scump laptop de la Acer (o firma care face un fel de laptopuri) și nu avea slot pentru docking station. Lasă, l-am consolat io, că io am slot da’ nu am docking station la birou. Și nici nu simt nevoia.

Nu țin minte deloc la ce hotel am stat în Melbourne, știu doar că era tot în centru, tot de 5 stele. Dar țin minte ca ieri că m-am îndrăgostit instant de orașul ăla – absolut toată lumea era linștită și flexată, spre deosebire de ăia din Sydney, pe care parcă îi aștepta Satana acasă. Și orașul arăta mai altfel, nu știu cum să zic, mai provincial cumva. Io fiind provincial iubesc mult mai tare orașe gen Cluj, Sibiu, Brașov, dacă e să le compar cu Bucureștiul; așa și Melbourne comparat cu Sydney. Plus ăia de la curs, fenomenali oamenii, mult mai calmi și mai faini decât mă așteptam. Unul singur nu o gustat una din glumele mele nesărate, îmi tot făcea morală că de ce fumez. Ce-i bă, și tu bei cafea cu lapte de soia și nu m-am luat de tine să nu mai bei prostii. Cert e că în 2012 ăla probabil mai bea cafea cu lapte de soia, io mai fumez.

Țin minte că în Melbourne am fost la ceva restaurant, singurul din toată Australia unde am găsit pită normală, ca la noi acasă, nu cozonac de-ăla ciudat de-al lor. Ca idee, restaurantul era italian, da’ ca să vă faceți idee arăta exact ca o cantină de fabrică de pe vremuri de la noi, cu beton de-ăla cenușiu pe jos și scaune de-alea urâte foc, atâta că era mic, cocoțat undeva la o mansardă de casă și avea minim 300 de scaune într-un loc în care cu greu aș fi putut băga mai mult de 50. Și toate scaunele ocupate. Deci îmbulzeală cât cuprinde.

Țin minte că ne-am dus la un cursant de-acolo, invitat la cină (om la 40j’ de ani, cu 3 prunci), ne-am dus cu taxiul, stătea ăsta la 100 de kilometri de servici, n-avea nici o jenă să facă naveta cu autobuzul; noi am luat taxiul că era nevasta gravidă, era tot cu punga la gură. În fine, i-am zis șoferului cât de mult îmi place Melbourne și că ăsta e un loc unde oamenii clar trăiesc mai mult. Omul, genial: nu trăiesc mai mult, e plictiseala mare, li se pare numa’ că trăiesc mai mult. Ăsta era ceva african, fugit de acasă de mic, trăise inclusiv în Grecia, Italia, Canada și America, până ajunsese în Melbourne. Și totuși, l-am întrebat, cum de ai rămas aici? El, senin, păi deja îs bătrân, am peste 50 de ani, am prunci mici și ăștia au o protecție socială grozavă, nu trebe să mă agit io dacă am bani de școală sau nu pentru prunci – plătește statul dacă nu am io.

Țin minte că la colegul am mâncat carne de cangur, la ei se vinde ca și carnea de vită, la alimentara – o pus ăsta 10 grame de carne și 2 kile de verziruri în farfurie, abia l-am convins să inverseze proporțiile. Și dacă tot i-am dus pălincă de acasă (topește grozav grăsimea de cangur o pălincă de la noi), o zis că dă și el un vizichi special, de costă 1500 de lire sticla. Bun, am zis io, hai că facem altfel, uite, te învăț să bei pălincă (vai mama lor bă, ăia chiar nu știu să bea) și apoi vedem și de vizichiul tău. N-o prea prins colegul mișcarea, numa’ ce l-am văzut că pișă ochii după un ștoamper (cum zicem noi p’acilea la păhăruțul ăla mic de pălincă), noroc cu nevastă-sa, am avut și io cu cine să beau cât de cât. Când am ajuns la vizichi, m-am prins de ce nu știe ăsta bea: primea câte o sticlă de vizichi de-ăla o dată pe an, de la ceva preten din Anglia, și țuca la sticla aia un an întreg, până venea ailaltă. Da’ gheață punea în pahare, nu se încurca…

Așa, ca de încheiere, cea mai tare poză făcută de mine la australopiteci (o las mare, să puteți și voi citi):

Să vă zic istoria pozei: m-am dus într-o pauză de curs la ăștia la budă. Bă, cam puțea, un miros destul de greu, cam ca la noi prin gări. Bă, cam puțea de te rezemai de pereți. Și mă duc io la șușu, apoi să trag apa la pișuar, să apăs un buton, să văz un senzor de mișcare, ceva. Nexam. Geniu, ca de obicei, am zis no, asta e, oi duce apă de la chiuvetă, îmi fac palmele căuș, așa-mi trebe dacă n-am întrebat cum să mă piș prin Australia. Ceva nu-mi mirosea mie a bine, nici la propriu și nici la figurat, prea era mirosul ăla persistent, înseamnă că și alții o pățiseră. Apoi am văzut afișul ăsta – neapărat am dosit aparatul foto, că nu era voie să faci poze în incinta întreprinderii, ca să zic așa, și neapărat am ținut să am amintire de la buda aia.

Deci avem microbi care papă pișulică și de-aia nu tragem apa? Se pare că da! Deci mirosul ăla nu era mirosul acru de pișat, vorba cântecului? Nu. Era mirosul acru de transpirație al clasei muncitoare bactericești, care muncea din greu să curețe pișoarul de mizeriile făcute de mine. Parcă și vedeam bacteriile asudând din greu toată ziulica să aibă ce duce de mâncare acasă copilașilor, seara: uite tati, ăsta e pișulică special, o venit un nenea de la Cluj, ăsta bea pălincă, are pișulică aromă de prună…

Mai țin minte că îs prea multe de spus despre țara aia fenomenală, mult prea multe – am rămas fascinat și cu gândul să mai ajung măcar o dată pe acolo în viața asta, să văd și io piatra aia mare și roșie din centrul Australiei, să văd și io cum pictează boșimanii cataroaie la ei acasă, nu să le cumpăr din aeroport la 10 dolari bucata, să văd și io opalul la mama lui, în mine, unde locuiesc oamenii sub pământ de cât e de cald și joacă golf noaptea, cu mingi fosforescente… închei zicându-vă că pe doi oameni dragi nouă, din Australia, îi cheamă Anne, iar pe celălalt Andrew, iar pe pruncii noștri îi cheamă Ana și Andrei. Plină lumea de coincidențe.

Data viitoare venim acasă cu coșmarul oricărui călător cu avionul, British Airways.

Guest post de la corespondentul nostru special din Australia Nârţoagă zis Pârţoagă.

Am simţit că-mi aplaudă genunchii.

- Miţipuf, iară? Abia ţi-ai revenit de la friptura de porc cu peşte de data trecută.

Data trecută reuşisem să cristalizez aragazul şi bunătate de perete cu ceva tentativă nereuşită de porc cu hamsie, invenţie proprie. Ieşise din oală nişte cenuşă ca de vulcan finlandez, iar gustul aducea de departe a fleică de urangutan cu nămol – asta dacă lăsai deoparte gustul de crab mort de 4 zile şi păstrat la căldură. Nu am scăpat de miros decât după ce am epuizat vreo două flacoane dintr-un lichid interzis în UE şi am şmotruit preţ de trei nopţi.

- Eu nu mai am idei şi sunt obosită de nu mai pot. Oricum avem şi nişte unt şi pâine de rezervă, asta dacă iar faci experimente nereuşite cu heringi cu frişcă.
- E OK, zic. Tura asta voi găti o reţetă tradiţională românească: pui vietnamez picant cu sos picant, cu mămăligă şi pâine picantă şi brânză usturoaie.
- Sună bine, dar vezi să nu uiţi să pui şi ardei iute sau ceapă şi usturoi, ca ai mai gătit tu picant şi ţi-a ieşit dulce de la zaharină.

Înainte de a începe demolarea bucătăriei, am intrat în baie unde am meditat preţ de câteva secunde îngenuncheat la chiuvetă – aşa cum văzusem că făcea Rocky înaintea unui meci important. Apoi mi-am pus pe fizic halatul cu miros de hamsie, mi-am flexat genunchii, mi-am întins încheieturile şi mi-am pocnit cu zgomot degetele – aşa fac toţi marii bucătari – după care am dat năvală în bucătărie ca mongolii în Transilvania, unde m-am înarmat cu un cuţit aşa de ascuţit, că niciodată nu voi mai scăpa de cicatrici.

Am pus mâna pe două cepe sănătoase, pe care le-am mărunţit cât se poate de bine (mai aveau puţin şi deveneau pastă tradiţională de ceapă), apoi am arestat nişte usturoi pe care de asemenea l-am tăiat mărunt-mărunt. Pentru ca sosul să fie complet, am batjocorit usturoiul şi ceapa cu mult ardei iute, pe care aşijderea l-am tăiat ca la microscop, fără să-i scot seminţele. Peste toată amestecătura am turnat din belşug piper şi sare, împreună cu ceva sos mexican militar care găureşte şi caroseria de cuirasat. Ca să fie tacâmul complet, am mai stors peste materia aceea şi două lămâi galbene ca o gutuie şi am golit sticla de Tabasco. Să fie, maică.

Apoi am început să frământ viguros tot amestecul, să se elibereze acizii esenţiali şi să se întrepătrundă aromele. Din când în când mai turnam şi niţel sos mexican picant, deşi începeam să simt deja cum mi se exfoliază unghiile.

După care m-am scărpinat temeinic la ochi cu mâna cu care amestecam.

Ce trebuie să ştiţi:

- cred că unora dintre postările candidate v-am dat de vreo două ori link, dar îmi joacă literele în faţa ochilor. Băăă, am evaluat în cooperare cu Evocomputerşii vreo 22+ de  postări, eşti nebun?
- am luat în calcul toate linkurile, inclusiv cele băgate în comentarii
- pentru că de-a lungul activităţii mele bloggeristice am interacţionat sau mă cunosc cu unii dintre candidaţi, i-am însărcinat pe tovarăşii de la Evocomputers pentru a-i juriza, fără a le spune care sunt aceştia. Vorbesc de blogatu, zăineasca, sfârşitorul şi parcă mai era cineva
- chiar dacă nu am dat link tuturor, vă repet: am luat în calcul toate linkurile, inclusiv cele băgate în comentarii.

Am avut aşa: o gajică care juca Heroes, Anfreutza, o mămică a cărei pruncă a distrust bunătate de tastă B, câine ros cablu, hamster ros cablu şi murit, o ţapă cu calculatoare, o postare lungăăă, cu accident, un calculator care o ia razna noaptea şi cântă – normal – Beethoven, pentru că Vivaldi e prea mainstream, un calculator din care ies scântei, un calculator de pe vremea lui Pazvante (luat din Google cache, că serverul este picat), un laptop la Vama Veche, Blogatu anunţă si el concursul, nelipsit de la orice eveniment asemănător, o perioadă demult apusă, cu Windows 3.1, un Dell Inspiron nedemontabil, un păianjen în laptop, un calculator care face ce vrea el, trei poveşti cu calculatoare, inclusiv cu ars chestii din reţea, un deces calculatoristic înainte de împlinirea a 4 ani, un calculator care se poate vindeca cu magic dust, un calculator care este folosit de 11 ani (!!!), un post despre istoria calculatoarelor, şi n-ar trebui să te uiţi la pornache, decât din greşeală!

Am aflat, cu ocazia asta, că jurizările au acelaşi efect cu 14 beri: la final, îţi joacă literile în faţa ochilor. Şi nu a fost deloc uşor să alegem!

Finaliştii sunt:

http://konkursman.com/2012/04/21/love-story-united-kingdom/ – cu povestea în care apare o puţulică pe monitor într-un laborator
http://zaineasca.ro/calculatorul-si-curvele/ – un virus haios, deci haios de tot, deci foarte haios;
http://nexulescu.wordpress.com/2012/04/10/cand-ti-oi-da-o-palma/ – ne istoriseşte cum se administrează o imagine pe un monitor pe invers
http://www.gmxul.com/2012/04/18/razbunarea/ – o încercare de speech to text  de care m-am izbit şi eu
http://gangblog.ro/2012/04/12/rip-pisoi/ -un laptop fara de moarte, numai cu deces, dar şi acela după mai multe eforturi;

Să-nceapă votarea! Poll-ul rămâne deschis până duminică, 06 mai, ora 23:00. Vă mulţumesc tuturor participanţilor, şi ce pot să vă zic este să rămâneţi pe Groparu punt ro, că mai urmează concurse;) iar premiul pentru cel mai haios comentariu se va anunţa la ceasul la care anunţăm şi câştigătorul laptopului.

Update: Votul s-a incheiat, va multumim pentru participare! Si felicitari invingatoarei la puncte!

Ce vreau să vă zic: magnatul a reuşit să-şi clădească un mega imperiu într-un oraş al cărui brand turistic mă aşteptam să arate aşa: Sibiu, proprietate personală Ilie Carabulea. Cum o fi reuşit în viaţă, în afară de plătind salarii de mizerie şi făcîndu-i pe angajaţi “curvelor!” şi “proştilor!”, habar n-am; dar lumea vorbeşte şi acum, la câţiva ani buni distanţă, despre o zi în care Ilie şi-a furat-o. Da, în barbă şi nas. Da, de două ori! Vorbim de anii ’90, da?

1. O dimineaţă simplă, piperată de un mic antagonism verbal cu un Carabulea versus un şofer. Şoferii sibieni de pe Transmixt şi Atlassib sunt oameni bânzi, buni şi tandri, care te omoară fără ranchiună dacă situaţia o cere. Aşa că, atunci când Carabulea, care mai avea un portofoliu de pleznit şoferi, a făcut prima mişcare în scopul administrării unei corecţii acestuia, şoferul, care avusese o dimineaţă extrem de proastă, s-a scăpat cu o carabă în Carabulea, care a căzut pe spate ca un cărăbuş. După care şoferul ar fi zis “mă piş pe banii tăi, că te omor şi mă piş şi pe tine!”

Toată Mărginimea Sibiului a îngheţat în dimineaţa aceea, de frică; iar Carabulea s-a ridicat şi a tulit-o, scârbit de calitatea umană a şoferilor sibieni de pe Transmixt şi Atlassib, oameni blânzi, buni şi tandri, de altfel, dar care nu îşi ştiu administra stresul.

Legenda spune că şoferul bătăuş încă mai lucrează pe Transmixt; deci grijă mare, călători de pe peronul A, cursa de Loamneş.

2. Câteva ore mai târziu, Ilie, încă turbînd de furie, este chemat să manageuiască o gaşcă de clienţi Atlassib nemulţumiţi care, nesimţiţii, erau furioşi pentru că dăduseră cei 5 euro sau mărci regulamentare la graniţa româno-ungurească, dar tot fuseseră ţinuţi în vamă vreo două săptămâni.

Simţind că nu mai poate face stresului nici el, Ilie a început să-i agreseze fizic pe oameni, în timp ce le urla “să-mi bag organul meu sexual extern în voi, nu vă dau nimic înapoi! Mereţ acas’!” Dintr-o regretabilă eroare, însă, unul din personajele împinse era o bătrânică cumsecade, în acelaşi timp şi mămică, care a cam şi căzut pe jos.

În acel moment, un dulap a urlat ca Zeus:

“BĂ, TU DAI ÎN MUMA???”

Se zice că abia l-au scăpat şoferii din ghearele dulapului.

Legende urbane?

La PR Beta îi veţi asculta pe Sorin Psatta (BBDO Group), Andrei Roșca (Agenția Spada), Clarence Ceniza (Agenția THEY), Victor Kapra (jurnalist freelancer), Cristian Manafu (Evensys), Bogdana Butnar (Google România), Alexandru Negrea (BCR), Flavius Bunoiu (Casa de Cultură Oradea), Dan Sântimbreanu (Siemens), Cristina Popescu (Romtelecom), Alina Crâncău (Farmec) și doi speakeri surpriză.

2. Da, da, ştiu: “ăia 2%”. Până să ajung în etapa în care să insist să-i donaţi viitorului meu imperiu ONG-istic, vă atrag atenţia asupra unui proiect care mie mi-a plăcut foarte mult. Prima clinică de recuperare oncologica din Romania, Clinica Nera, a debutat la initiativa domnului doctor Pavel Chirilă şi a primit 70% din finantare din fonduri europene, dar le mai trebuie încă 30%. În acest scop, acelaşi doctor Pavel Chirilă a scris o carte despre ce trebuie să mănânci ca să nu ajungi la Oncologie – un loc, dacă mă-ntrebaţi pe mine, destul de trist, în care nu e de dorit să ajungi în viaţă.

Fondurile din vânzarea acestei cărţi vor fi direcţionate către construirea clinicii.

Mai multe detalii – aici: http://clinicanera.ro/ro/carte. Iar dacă doriţi să donaţi 2% din ce aţi asudat un an întreg şi pe care oricum vi-i ia statul, click AICI! Şi daţi click şi pe Facebook, că ajută.

3. Continuăm cu un caz umanitar semnalat de Petreanu:

“Tati, tati, nu mai pot! Nu mai pot sa scap de durerea asta! Zi-i lui domnul doctor să-mi dea ceva că nu mai suport!”

Donaţi, mă, 2 euro până vineri! Acum luaţi telefonul în mână şi formaţi 848! E chiar aşa de greu? (nievastă, te rog eu donează în numele familiei, că de pe telefonul meu nu vrea să primească, şi pace!).

4. Concursul nostru în colaborare cu evocomputers, în care puteaţi câştiga un laptop bijniţ, intră în etapa a doua. Aceea a nominalizărilor. Mâine, juriul va delibera, apoi vă vom invita să votaţi cele mai bune poveşti. Ar delibera bietul juriu acum, dar este ora 00 (zero zero trecute) şi a beut prea multă bere franţuzească. Da, din aia de la Mătuşa Luşca.

5. Ca să încheiem într-o notă optimistă, stau şi mă întreb: ce mai caută, domnilor, Julică la Daily Cotcodac, din moment de Simona Catrina scrie aşa de bine?