Faith in the new generation, restored

1. Umblam prin Satu Mare; da, prin tot județu’; conform tradiției (de Paști mergem la Satu Mare; de Crăciun NU mergem la ai mei, la Sibiu).

Și deja se însera, și fiu-meu deja cam aruncase toate pietrele în canalul puturos din localitate; canalul puturos nu fusese curățat de Primărie, pentru că Primăria preferase să cheltuie bugetul pe felicitări de Paști; nu pe prostii.

Și ne apropiem de o gașcă de tinerei din ăia care apar la ProTV, în reportaje cu “copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă au 120% șanse să devină violahoți” – și altele. Între noi fie spus, jumătate din populația Franței este din Satu Mare.

Și tinerii se comportau așa cum ne comportam și noi la vârsta lor – râdeau cu niște fete, ca băieții; și ascultau niște muzică la telefon.

Să vezi ce manele ne vor da urticarie! mi-am zis instantaneu.

Când colo, ce să auzi: Scorpions, frate, Wind of Change.

OK, piesă cu 20% sirop; poate şi cu ceva esenţă de sirop; dar totuşi, ştiţi? Muzică.

2. Mergem să luăm apă de la borcut. Pentru cei care nu au ajuns mai sus de Dej, borcut e un soi de apă minerală care nu se livrează în ambalaj de Borsec, ci direct din borcut. Din țâța pământului.

Aceeași ambianță: niște mașini rele, aproape cocălărești de rele (gipane, Audi-uri cu CD și cruciulițe și, firește, BMW-uri mafioate cu geamuri fumurii) și niște ficiori cu tricouri mulate, cefe late și lanțuri groase la cefele lor late.

Ascultau muzică.

Pharrell Williams. Happy.

Bun; nu e chiar muzica pe care aş vrea s-o ascult la priveghiul cuiva drag. dar e totuşi ceva!

3. Veneam pe mașină înapoi; când, la un moment dat, pe Europa FM se difuzează nişte Enrique Iglesias.

Un pas înainte față de Holograf, totuși, care se pleiază, alături de Boschito, ca o obsesie pe radioul de care vă ziceam; dar nu mai puţin atroce.

De pe scaunul din spate, Gropărelu’ (3 ani şi 7 luni) a decretat necruțător:

– Nu-mi place muzica asta. Schimb-o.