Dragoste de mamă – de Julica

Cât e mic, orice mamă e convinsă că propriul copil e una dintre cele mai reuşite odrasle din lume. De pildă, la maternitate nu mai pridideşte să se minuneze de cât e de frumos, deşi oricine a văzut vreodată nou-născuţi ştie că aceştia sunt foarte urâţi, au capetele diforme, ochii bulbucaţi şi, în general, arată ca nişte broscoi (da, chiar şi mama micuţului Jabba credea că are un copil adorabil şi trăia cu spaima să nu i-l deoache careva).

Până pe la vârsta de şase anişori, absolut tot ce face ăla micu’ e extraordinar: dacă face căcuţă, va fi ceva deosebit, care merită povestit absolut tuturor prietenilor şi cunoştinţelor (alţi copii fac căcuţă din aia urâtă, care pute); dacă vine cineva în vizită şi îi pune puţină căcuţă pe pantofi, e clar că are simţul umorului şi o să ajungă mai mare ca Seinfeld sau Jerome K. Jerome; în fine, dacă spune vreo propoziţie lipsită de orice fel de sens, propoziţia respectivă va fi memorată imediat de către mama lui şi citată mulţi ani de-acum încolo, ca o dovadă de precocitate. Tot în primii ani de viaţă, mersul, arătatul cu degetul şi gânguritul vor fi considerate realizări excepţionale şi vor fi puse pe seama inteligenţei ieşite din comun (doamna Einstein, de pildă, a ştiut…

Citeste restul aici, nu altundeva!

5 lovituri, dă-i și tu!