Disperare pe piaţa imobiliară

Deci eu, Groparele, mă iau şi mă duc la mol. Şi când intru, o fătuţă cu ochi de iepuraş îmi întinde un boţ de hârtie. Io am crezut că îmi dă numărul ei de telefon, şi mă pregăteam să îi ofer hainele mele să le ţină în patul ei, cu mine într-însele, apoi cu mine în afara lor; dar când colo, era o reclamă la un complex imobiliar rezidenţial verde, cu căşi la 100.000 coco. Şi stau io repede şi mă gândesc – vând garsoniera mea cu 200.000 coco, iau casă mare, şi de restul banilor îmi cumpăr confetti, că io la asta visez de mult, să arunc cu confetti, să am (la) ce aspira. Şi o-ntreb cu accent de investitor neamţ bogat:

– Fraulein, da’ unde îi complexul ăsta fabulos de moca?
– Nu ştiu, zice ochii de iepuraş, că io sunt numa’ fluturaşi-girl, adică împart fluturaşii. Da’ vedeţi că este acolo pe fluturaş două numere de telefon, şi puteţi suna.
– Bine, zic eu, aşa am să fac.

O văd că se uită la mine să mă vadă că sun de chiar, şi completez:

– …mai încolo o să sun, nu acuma.
– Bine, zice domnişoara.

Şi persistă la client:

– Să ştiţi că e suficient să daţi un bip la numerele alea, şi vă sună ei înapoi!!!

20 lovituri, dă-i și tu!