Despre cum isi educa romanii copiii – II

Vine sorella în Romunica, cu nepoţii, mare tămbălău, bătăi cu apă, trântă, şah, Nu te supăra, frate, ne jucăm folbal, de-a piraţii şi corsarii, de-a trezit unchiul cu palma la ceafă dimineaţa la ora 6:30, unchiul, minune, nu se supără. Unchiul – eu, adică.

Nepoţii mei nu or fost bătuţi niciodată. Am avut odată eu o tentativă de a-i da un nana mic la funduleţ ăluia mare – deh, metehne româneşti pe capu Groparelui! – şi mi-am primitde la el  un şut în coaeh de am gemut două săptămâni la fiecare pişu. Asta e, nu ai cu cine, nişte nemţi.

Nepoţii mei mănâncă ce vor, când vor. În mare nu fac numai ce vor, dar nu se vine cu “papă! că dacă nu papi, chem ţiganii!” Oricum e mai greu să vii la ei cu supă de lobodă, dovlecel scăzut sau tocană de cartofi, că nu sunt învăţaţi cu ele, şi pace!

Şi într-o asemenea zi în care ne-am jucat de toate, şi ne-am alergat, şi ne-a fost greu, seara eram toţi lihniţi, că nu poţi ţine două reactoare nucleare nepoţeşti numai cu sucuri şi ciocolată şi o pulpă de pui toată ziua. Şi seara, jbeng! La masă, vedem numai cum încep ei să îndese în gură telemea de Sibiu, cârnăciori de bere, zămuri, salate de roşii cu frunze multe (ţelină, mărar, pătrinjel), dovlecel pané, de tătie!

Şi soru-mea, extaziată (crecă orice părinte moare de bucurie când vede că odraslele-i papă de zici că se bat toţi turcii la gura lor), ne zice aşa, încet:

– Tulai, ui la ei ce bine mănâncă! Ui la ei! Ui, numa’!
– Aşa! se bagă în seamă un prieten pensionar de vizavi, că oamenii de vârsta lor ştiu ei mai bine cum se cresc copiii. Păpaţi tot, le strigă vecinul pensionar, că dacă nu, vă dăm la Yak!

Aveţi mai jos poza cu Yak. De care până şi mie mi-e cam teamă, uneori, darămite unor copii de 9 şi 5 ani, că e cât un viţelaş, mai ales că înghite orice vieţuitoare cu care intră în contact! Începând cu pisici şi câini de-ai vecinilor.

17 lovituri, dă-i și tu!