Delegație la Amsterdam. Partea a II-a: olandejii

Așadar, am adăstat la hotel Albus, unde doi angajați mi-au atras atenția: cel cu numele Dickson, celălalt cu unghia de la degetul mic așa de mare, că se putea scărpina cu ea la bucuțe peste umăr.

Limba olandeză este, de fapt, ce iese din gură în timp ce te sugrumă soacra. Fix așa sună.
– Cum se zice “bună dimineața” în limba voastră?
– Huie morhe!
– A, simplu. Gutăn morgăn!

Ca arși or sărit toți:
WE ARE NOT GERMAN!!!!
Me neither, thank God! le-am zis; și m-am tirat de la hotel.

Treaba asta cu we are not German mi-o zis-o și tanti de la tramvai, și tanti de la recepție de la cooperativă, și tanti de la cafetăria aia unde mâncam de prânz (Cantina Primăriei din Cluj e un soi de trei stele Michelin în comparație cu supele alea creme ale lor și sanvișurile de felul doi), ce mai! Toți pe care i-am salutat; cred că numai să mă necăjească, urâcioșii, sau chiar așa se răspunde la Huie Morhen.

Apoi am aflat aur:
– Știi ce zice un olandez când vede un neamț?
– Ce?
Hey, give me my bike back!
– Di ce?
– Păi pentru că atunci când erau sub ocupație, nemții opreau pur și simplu olandezi pe stradă și le luau bicicletele. Și noi n-am uitat asta.

E bine de știut asta; așa că atunci când mai văd un neamț că mă acuză pe nedrept că am furat șervețele, poșete și ketchup-uri, imediat o să le dau peste freză cu asta, să-i văd eu cum fac ei fețe-fețe, că noi oricum suntem mai tari ca ei la orice, asta se știe deja; pentru că la noi în România a fost leagănul civilizației, și grădina Edenului a fost localizată, după toate părerile unanime, undeva prin județul Cluj, la Așchileu.

În fine.

Olandejii ăștia sunt o nație fără precedent. Au acolo o vreme care l-ar deprima și pe Steinhardt; și-n viața mea n-am văzut în România atâția nori ca-n Amsterdamul cela, cred că era ceva conferință; ca-n Danemarca, frate (nici nu vreau să mă gândesc la românii care au plecat la munci prin Finlanda și Norvegia; aracan de ei!). Dar ei sunt mereu mega politicoși și neobosiți, toți vorbesc engleza mai ceva ca domnii Victor Ponta și Traian Băsescu (deci mai bine ca un elev repetent de clasa a VI-a) și muncesc pe rupte: o săptămână acolo și nu am văzut pe nimeni – pe nimeni! – să intre pe Facebook. Mare lucru, vă zic eu. Numa’ la “bună seara” nu prea cooperează, că am ieșit într-o seară în fața hotelului să-i aștept pe colegi să merem să halim și nici un trecător nu mi-o răspuns la salut – nici măcar cu tradiționalul We are not German!!!!!

Sediul unde trebuia să mergem în fiecare dimineață era lângă stadionul ăla mare, Ajax Clor, sau cum i-o zâce; și mereu uitam să validez cartela la ieșire, și apoi când intram în tramvaie tot țiuiau aparatele alea de bilet și eu îmi afișam zâmbetul ăla de stupid tourist ardelean blogger, și toți surâdeau cu înțelegere și mă lăsau, vai și-amar de brandul de țară, c-am fost silit să vorbesc engleza cu accent unguresc, să nu-mi fac patria și mai de rușine.

Ce papa am balotat ca apucatul din spațiul non-Schengen:
– papa indoneziană, vreo 26 de euroi, dar halești ca un porc, și extrem de foarte bună;
– papa japoneză, imposibil de băgat într-o singură burtă, fie ea și de blogger, deci dacă ajungeți în Amsterdam, fugiți cât puteți de restaurantul Sumo, este o capcană de turiști, ~33 de euro all you can eat și, fratele meu, eram înfometat ca pe vremea lu’ Ceașcă, și nu am trecut de tura a doua de papa; și erau șase serii în total, tot ce-ți poate gândi mintea.

În rest, am aflat stupefiați că, la fel cum nu există mâncare nemțească (alta decât cartofi și carne), nu există nici mâncare olandeză (alta decât cartofi și carne); de unde și pățania următoare:

Doi olandezi pleacă în delegație în Indonezia. După ce or halit vreo 4 zile toate mirodeniile, li s-o aplecat și s-or dus la restaurantul hotelului, unde or cerut cu bucătarul șef.
– Ne faci te rog o bucată de carne în stil olandez?
– Cum să nu! Cum se face?
– Apăi iei carnea de porc, pui sare și piper și o prăjești în unt 5 minute pe o parte, 5 minute pe cealaltă.
– Sigur, zice bucătarul. Ce condimente să pun pe ea?
– Nimic. Absolut nimic.
– OK. Ce sos să vă fac?
– Nici un sos! Numa’ cartofi fierți în sare lângă, fără nimic altceva!

Bucătarul s-a uitat la ei luuuung, așa, luuuung, și parcă nu-i venea să creadă; apoi, văzînd că cei doi păreau serioși, a închis carnețelul de meniu și a decretat, demisec:
– Refuz să gătesc așa ceva.

Și-a plecat, jicnit de moarte.

Mâine vă arăt poze și tăt felu’.

18 lovituri, dă-i și tu!