Delegaţie în Malaezia în 2009. Partea I

Trebe neapărat să pun mare DISCLAIMER: nimic din ce se povestește aici nu s-o întâmplat de fapt, ok? Dacă vă zic că e 100% real, nu numa’ că nu credeți, da’ mai bine, pretenu’ ăla drag mie cu care am fost acolo în perioada aia o să-mi ia beregata și o s-o îngroape pe undeva prin pădure, să nu mai dau veci de ea.

Țin să vă zic că prin 2009 și nu numai, parcă dăduse bomba prin firmă. Tot felul de ingineri de implementare și de traineri și de presales erau ca schijele pe toată planeta. Vă rog să rețineți aspectul ăsta, că devine important ceva mai încolo.

Zice șeful ăla mare bă Călin, ce-ar fi să meri tu o lună sau două în Malaezia, să mai legi relațiile cu ăia de acolo? Am stat și m-am socotit: păi la noi e cam iarnă, cam frig de rupe, plus că îs însurat și am o pruncă de un an care îmi cere toată atenția; ce e de făcut, ce e de făcut… nu am găsit avion chiar în minutul ăla, da’ m-am rezolvat în zilele următoare. Așa că luna martie m-o prins acolo.

Ioi, ca fapt divers, îmi pare rău că nu am poză să vă arăt cum plouă la ei, citeam în ziar (8 martie 2009, pentru cei interesați) cum o plouat la ei și erau doi care stăteau efectiv cu curul în apă. Dacă la noi, creștinii, Iisus mergea pe ape, ăștia ai lor, mai musulmani, stăteau pe ape, cum ar veni. În josul articolului am aflat că de fapt stăteau pe cabina de la camion; repet, cabina de la camion! În 2 ore nu mai era strop de apă, dar despre asta mai încolo.

Am ajuns io așa, pe seară, numa’ bine de o ploaie (v-am mai zis, io am un fix, întotdeauna când ploua acolo, ieșeam în ploaie). Și după ploaie dau de colegul (și preten fenomenal de altfel) care era acolo. No, eram destul de hyper, ca să zic așa, din Amsterdam până în KL am tot ciugulit beri, stinse cu ceva vizichi, dacă tot era și nu servea nimeni în avion. Îi zic lu’ ăsta bă, ai fost la The Beach? Dap, crâșma aia plină de fetițe la agățat. Nu, zice ăsta, ce plajă. Cuuuuuum? Ești la nici 200 de metri și nu știi despre ce povestesc? Nu știa.

Ce draci să fac, instructaj cum mi s-o făcut și mie în 2006: bă pulică, în primul și primul rând, să nu te apuci de limbat și să-ți curgă balele instant. Cel puțin nu vizibil, da? Apoi, rogu-te, nu te uita fix ca buha cu privire fixă, da? Dacă te uiți așa, tanti înțelege că tre’ să vină la tine la negocieri, ceea ce vrem să evităm, da? Am venit să ne clătim ochii și cam atât, da? Dacă chiar vine tanti la tine, zici propoziția magică, I’m a dollar short. Indiferent ce zice tanti, cât e de gratis, dacă zici că nu ai un dolar își dă seama că nu e rost. Comprende? Ințeles, zice tovarășul.

O înțeles pe dracu: cum am intrat acolo, i-or sărit plombele, i-o picat limba și s-o apucat de bălit cu o privire fixă, de buhă (a nu se înțelege că io eram ăla de piatră; adică eram de piatră, da’ de piatră ponce). Evident, am băut o berică, doo, trei, am rezolvat și niște vizichi, toate erau tot mai roz. Maimuțele, când or văzut că ficiorii îs cam machiți, or început să mișune pline de îndrăzneală. Cu helău beibi, ce mai faci, m-am îndrăgostit de tine, alea-alea. Ăsta mut de admirație, tot ziceam io he’s a dollar short, he’s a dollar short. Am mai povestit, am mai râs, chiar ziceam de una că ce faină îi, când ce să vezi, fix făptura vine pe la masă, brusc îndrăgostită de noi – oricare, banu’ să iasă. He’s a dollar short, insist io. Colegul, sec, no, I’m not. Genial o fost la faza aia.

No, mai trece ceva vreme, am zis că gata, trag și io ancora, rupeam deja malu’ de peste 24 de ore de când eram plecat de acasă. Dau să plec, sare ăla de la bar: no-no-no, plătești, apoi pleci. Problem, plătisem deja. Aici intervine o chestie interesantă: la ei, ca să știi că ai plătit, îți pune chitanțele în nu știu ce găletușă. Aia mică și îndrăgostită, când s-o cărat de la masă cu colegul, s-o cărat cu tot cu chitanțe. Bun așa.

Mai țineți minte că vă ziceam să nu uitați amănuntul că eram mulți pe planetă? No, acuma vă pot zice și de ce: ideea era că fiind prea mulți și un singur cont de firmă, înțelegerea era să scoatem doar diurna zilnică și cam atât. Plus banii de hotel în fiecare week-end (amănunt care va deveni important mai încolo), pentru ăștia care stăteam mai mult de o săptămână. Problema era că diurnele erau cam topite pe berici și zivichi. Plus colegul care plecase cu aia mică și frumoasă, probabil la un cico (pentru ăia tineri, un fel de Coca-Cola de pe vremea lui Ceașcă). Așa că să mai scot lei de pe card, din părți, că nu mai dădea automatul de bani. Ce draci să fac? Uite așa am plătit o sumă frumușică la bar cu cardul de firmă. Scuze șefu’ (mă rog, fostul, nici unul nu mai suntem la firma aia), banii ăia de ziceam că i-am dat la biserică… da, pentru enoriașele alea nevoiașe… mă rog, ai prins ideea. Mulțam de înțelegere, rămân dator o bere.

Și la 4 dimineața aud niște bubuituri în ușă de se dărâma hotelul. Am zis clar, o venit șeful să ne pună pielea pe băț, fix din Românica. Nope, era colegul, proaspăt venit de la cico, cu donșoara: bă, bag pula, ai zis că ai ceva pălincă? Aveam, da’ știi că nu pentru tine, ci pentru fratele meu indian. Lasă, bă, că nu știe ăla gradele de la pălincă, bem un deget și punem apă la loc.

Am băut o jumate de kil și ailaltă am dus-o într-o sticlă de cola din Malaezia, să dau un pic de culoare locală pălincii.

No, sper că v-am convins că așa ceva nu se poate întâmpla; data viitoare vă mai zic câteva și vă pun și niște poze care nu le-am făcut niciodată.

3 lovituri, dă-i și tu!