Delegatie in Malaezia 2009, partea a treia

Huzuream. Ne era chiar bine. Chiar foarte bine, aș adăuga (hai să nu băgăm în seamă duminica aia de or fost un milion de grade plus tot felul de umidități).

Și toate erau bune și frumoase. Până în ziua de m-am dus să plătesc camera pe săptămâna de trecuse și s-o rezerv pe săptămâna ailaltă (ăștia de mai dați cu geana pe slove pe aici, v-am zis că plăteam săptămânal la hotel, că dacă plăteam o lună întreagă, rămânea jumate Ardealul fără bani și bonuri de masă). Plătesc și zic no ok, rămâne și pe săptămâna ailaltă, da? Ăăăă, apăi că nu se poate. Am înțepenit: poftim? Cum adică nu se poate? Am bani, îs pe plus, se rezolvă. Ăăăă, că tot nu se poate. Da’ de ce, am îngăimat io. Că avem alegeri.

Nu vreau s-o lungesc foarte mult: aveau și ăștia alegeri în urma nu știu căror alegeri din 2008 (ceva cu prim-miniștri, tot felul de prostii, cam ca pe la noi). Cu alte cuvinte, plăteam io în martie 2009 certurile lor din 2008. Și cum stăteam în triunghiul de aur, cum numesc ei zona aia șmecheră a lor, îi încurcam clar pe tovarășii demnitari care veneau cu mic, cu mare, la capitală, la alegerile vieții (tot ca pe la noi).

Păi și io ce fac acuma? Nu știu, zice senin nenea ăla de la recepție. Îmi puteți face măcar o recomandare unde pot găsi cazare în KL? Nu putea.

Ce draci să fac, mi-am luat catrafusele și m-am dus fix aici:

Nu că nu știam de el, era fix lângă ferma unde lucram pe vremea aia.

Aaa, nuuu, domnu’, nu se poate, noi ne respectăm clienții, cum să-i dăm afară, mi-o zis nenea de era șeful lu’ ăștia. Ioi, chiar, ca și tips and tricks: dacă vă cazați la PJ Hilton (ăsta din imagine), oricât sunteți de fumători, NU vă luați cameră de fumători. Când m-am cazat io, în 2009, era dezastru cât jeg era la fumători și cum troznea a toate mirosurile lumii. Acuma, în 2012, jumate hotelul era în renovare (în ianuarie), iar ailaltă jumate era fix aia de fumători, care între timp era și mai nașpa.

No, m-am cazat la ăștia, cum vă ziceam și zice nenea auzi, nu te intere să mai dai 5 euro și să bei cât vrei? Mănânci calule ovăz, mă gândeam io. Ideea era simplă: cu 5 euro în plus primeai ceva upgrade la cameră, un fel de mini-VIP dacă vreți. Cert e că la ultimul etaj era un salon unde era (și chiar era, la discreție) mai o berică, mai un vizichi dintr-un malț singur la părinți, ceva gustărică de pe la ei, ce mai, trai pe vătrai. Pentru 5 euro. Moca. Moca-moca, dar cu un mic amendament: minunea era deschisă fix de la 4 la 6 seara, parcă (sau era 7? Nu mai știu), adică fix când io încă nu eram la hotel. N-am știu asta, că nenea o uitat să specifice, așa că în cele 2-3 ture cât am fost pe acolo, am fost român nesimțit: bă, parcă s-o încălzit berica asta pe la jumate, hai să gustăm un vizichi, ioi, da’ coniac nu am mai băut de ceva vreme… mă rog, ați prins ideea; iei o guriță mică din ceva, abandonezi paharul, iei din altceva și tot așa, până se acoperă investiția.

O singură dată am băut o bere și atât, că am stat la povești cu un neamț simpatic foc, cu crize de isterie în program (știu, și io am zis că nu este neamț isteric, da’ se pare că trebe să cauți în altă țară ca să găsești): că bă, sincer acuma, am făcut instalația de la A la Z deși io îs numa’ consultant, că am pus-o în funcțiune, că am făcut testele că ăștia nu îs în stare și acuma nu vor să semneze de predare-primire (sign off-ul, cum ar veni, pe la ceva chestii de făcut cabluri electrice, parcă, venise nenea). Că tot caută nod în papură. Am început să râd ca un prost, ce să fac: lasă bă, dau ai tăi șmenul unde trebe și se rezolvă. Că ce șmen, că noi popor cinstit, nemți harnici, nu dăm șpăgi. A doua zi mi-o zis că toate erau rezolvate și că se pregătește să meargă acasă la prunci. Se pare că avem și alți oameni prin firmă, nu numa’ nemți, o mai adăugat el. Nu mai știu dacă era trist sau visător…

Că tot vă promiteam că ne mai uităm la bloace: mai țineți voi minte hotelul ăla mult-lăudat din Dubai, de 7 stele, care seamănă cu nu știu ce pânză de corabie? Am dat de tac’su pe la ăștia:

Da, știu, se vede o dungă, scuze, eram în tren și se punea iar de furtună, precum se vede.

Și că tot vă ziceam că nu mă mut la casă în KL: zicea fratele meu indian că bă Căline, cred că știi deja, că doar și la voi e la fel, cu cât e mai sus apartamentul, cu atât e mai scump. L-am întrebat: bă, tu ești cu vaca? Tu ai văzut cum arată la noi cel mai înalt bloc? Și ce te face să crezi că noi vrem la bloc, că n-avem pitoni prin ogradă? Ei pentru că au pitoni, fac și bloace destul de înalte, de altfel:

Și ăsta e blocul ăla mic, da? Am ceva cunoștință care stă la etajul 30 și ceva.

Nu știu dacă în bloc din-ăsta de mai sus stă cunoștința aia, dar orișicât:

Acuma o să vă întrebați de ce am pus cele două poze de mai sus, care is total aiurea. Îs pentru actualii noștri conducători iubiți: dragii noștri conducători, nu mai băgați în seamă populimea, uite, și la ei e rufele tot în public.

Și voi ăștialalți, populimea, ia mai potoliți-vă! Vreți să mergeți la biserici de-astea, made în China?

V-am promis că închei aventura asta cu niște ploaie.

Eu deja eram în drum spre casă, colegul meu tocmai o mai rămas, să vadă și el Formula 1, că tot era prin zonă:

Cer senin, frumos, ce mai, vreme perfectă. Ai vreme și să mai dai o geană prin zonă, să vezi ce mai e acolo:

Mda, experții în motoare deja se pregătesc…

Băăăă, ui’ ce gurăăă maaare aaaam. Mă leeși?

O început cursa, toate frumoase, când hopa, s-o prins Doamne-Doamne că numa’ un dezastru din două erau în drum spre Românica, ălalalt freca manganu’ pe la Selangor ăla. Așa că, muncă de lămurire să vie omul acasă:

Cam așa arăta înainte de jumatea cursei…

Și cam pe aici s-o dat semnalul că gata, toată lumea acasă. N-o terminat nimeni cursa, așa că o câștigat ăla de era primul, că mergea cu 55 la oră, față de ăilalți care mergeau cu 54 la oră.

Și da, o venit și al nostru acasă, o săptămână mai târziu. Cu clasa bișniț, că făcuseră ăia de la Lufthansa, parcă, overbooking, așa că fie îl mutau pe al meu de tot în KL (soluție neagreată), fie îl trimiteau acasă cu avionul următor, care era fix peste o jumate de oră. Și în semn de scuze, la clasa bișniț.

Data viitoare merem iar în Malaezia, da’ fără poze, numa’ la o bârfă mică.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă cel malaezian turdean clujean din Jibou.

PS: Nârţoagă zis Pârţoagă mă ameninţă că mai scrie de vreo două ori aici pe blog şi basta. Nu îl rugaţi voi să continue? Că de meritat, zic io, merită – alfel nu ajungea el să-şi baje publishu’ în el blog.

15 lovituri, dă-i și tu!