Delegaţie în Belgia. Partea întâi

Ofofofofof, mor toţi ţiganii când vine Groparu şi-aruncă cu banii!

Dacă mai ţineţi minte, înainte de a o uşchi, cât se poate de mişeleşte, în concediu, cooperativa m-o trimis direct în Belgia, la trening. Să fur cnău hau din spatiul Schengen şi să cresc PIB-ul ţării mele, că uite, vin alegerile şi n-are domnu’ Ponta (o contradicţie de oximoroni) cu ce se lăuda când vine FMI-ul.
Manneken pis
PIB-ul nostru e cât o puțică! va declara domnul Ponta, entuziasmat.

În fine.
– La cât să fiu în aeroport?
– La 6:25. La şi 35 se închide poarta, tu ai check-in-ul făcut, trebuie numai să-ţi laşi bagajul la cală!
– Deci dacă plec la fix din Floreşti, ajung?
– Liniştit! zice stăpâna inimii mele, şi a casei, contului şi portofelului aşijderea (nievastă-mea e cu biletele de avion, că ea din asta îmi dă mie bani de bere).

Dar eu nu i-am mai spus că mai aveam de cules de pe drum una bucată colegă, care locuia în Gruia; adică eu, din Floreşti, urma să mai fac un ocol de vreo 5 km. Şi colega nu a mai verificat ora plecării, că avea deplină încredere în mine. Ce eroare femeiesc-umană fatală…!

Aşadar, dimineaţa îmi vine taxiul (4 minute întârziere faţă de cât planificasem). Plecăm şi încep concersaţia cu taximetristul, aşa cum fac eu de obicei.

Şi aflu că şi el are trei copii (felicitări pentru erecţii! i-am zis) şi şi el are probleme cu grădiniţa (despre ce probleme are Gropărelu’ meu cu facultatea – într-o postare ulterioară). Gen educatoare care se uită la Capatos, haleală proastă şi câte şi mai câte.

Şi aşa ne înfierbântăm, că taximetristul ratează o scurtătură către Gruia, şi apoi şi a doua, şi îi atrag atenţia, dar el tuna şi fulgera împotriva educatoarelor, a sistemului de educaţie şi a ţării ăsteia, deşi nici în Spania nu-i mai bine.
– Înapoi şi către Gruia! mă văd eu nevoit să zbier, într-un final.
– A! Am şi uitat de Gruia, zice el.

Şi întoarce pe dublă continuă şi continuă la dublu cu grădiniţele.

După ce-mi culeg colega, îi rog:
– Se poate oleacă mai repede? Că pierdem avionul şi nu ne va fi bine, că ne ocupă albanezii locurile de cerşit în Bruxelles!
– Cum să nu, sigur!

Şi, într-un final, ne depozitează la intrare. Plătim omului cinstit şi penetrăm în aeroport, unde… canci birou de lăsat bagajele pentru Bruxelles.
– Unde-i birou de lăsat bagajele pentru Bruxelles? E canci?
– E cam canci! Dar aveţi bagaje mititele, aşa că sigur că lasă cu ele la bord!

Cu ajutorul unui vameş cu inimă largă, intrăm în faţă, înaintea altor români care nu se grăbeau, că plecau prin Londre şi Munchenuri. Trecem de Poliţia de Frontieră după câteva gâdilituri la subraţ, dar la un moment dat poliţaiul care cerceta bagaje face ochii mari!
– Ioi! zic eu.
Uitasem.
– Pălinca!
Lacrimi îmi vin în ochi.
– Pălinca…
– Aveţi lichide?
– Am! Mai bine zis, am avut! zic.

Şi cad pradă unei depresii crunte, pentru că ardeleanul nu pleacă nicăieri pe mapamond fără licoarea vieţii, şi acum trebuia să o las în spate, că nu e ca-n armata americană (“no pălincă gets left behind”).
– Domnu’ poliţist, asta e pălincă de Oaş! E de la mama tatălui ei şi, ce-i mai important, este testată de socru’-meu, deci e certificată ISO 9001! Să aveţi grijă de ea şi să o beţi cu gândul la mine! Iar tu, draga mea pălincă, să nu dai dureri de cap a doua zi şi să…
Pălinca dispare de zici că era transparentă:
– Hai, dom’ne, că pierzi avionul!

Ajungem fix înainte să se închidă autobuzele astea ridicule ale aeroportului internaţional Cluj-Napoca, denumit după faimosul aviator ardelean Avram Iancu, care te duc cale de 20 de metri până la avion, că românii sunt handicapaţi, nu pot umbla pe jos, preferă să se înghesuie în autobuze care put a motorină arsă!
– Pentru bagaje trebuie să plătiţi 40 de euro fiecare! zice wizzairianul.

Va urma, din păcate.

3 lovituri, dă-i și tu!