Delegaţie în Belgia. Partea a doua

Ofofofofof, mor toţi ţiganii când vine Groparu şi-aruncă cu banii!

Aşadar, după ce nu apucasem să ne lăsăm bagajele la cală, acuma trebuia să plătim ca să nu le luăm la bord cu noi!
– Pentru bagaje trebuie să plătiţi 40 de euro fiecare!
– Nu trebe! Că sunt mici bagajele! N-au decât 60 de kile fiecare, că nu stăm în Belgia decât până vineri!
– Ba da! Că-s mai mari bagajele decât e voie!
– Ba nu!

Şi, sub privirile amuzant-dezaprobatoare ale românilor care nu se grăbeau (pentru că plecau la Munchen şi la Londra), încep să mă chinui să îndes geanta de laptop cu laptopul în bagajul de cală… şi după ce reuşesc, mă chinui să îndes bagajul de cală în cadrul ăla wizzeresc în care vezi dacă bagajul de mână are dimensiunea acceptată de Wizzair… degeaba.

Omul deja tăiase chitanţele:
– 40 de euro!
– Poftiţi.

Şi fără palincă, şi fucu banii luaţi.

Venind ultimii în aeronavă, nu mai era loc deasupra să-mi las valiza; aşa că am stat jumate de drum cu picioarele pe geamantan într-o poziţie foetusiană, de parcă îi prezentam președintelui propunerea de tăiere a CAS-ului cu 5%. Eu, avînd 3 metri lungime, că-s cam pălug, vă daţi seama ce vedere întruchipam; şi un pasager chiar mi-o făcut o poză pe furiş, când îmi sugeam degetul.

În fine.

Aterizăm frumos în Schengen şi ieşim afară să ne căutăm şoferul de airport transfer, ăla care urma să ne ducă în Mechelen, destinaţia finală: băi, pe nici o pancartă de şofer nu scria GROPARU.RO! Aşteptau preacinstiţii vizitii pe câte un Mahmud, Kerpal sau Jeanettă; dar nici unul nu aştepta vreun român.
– Unde o fi şoferu’? se întreabă colega.
– O să vină el, zic. Probabil e prins în trafic. La ora asta sigur e oră de vârf aici în Belgia, că şi Mechelen ăsta e un fel de Floreşti! Şi acum pleacă toţi să-şi ducă copiii la grădiniţa de stat sau particulară!
turn mechelen
Care Mechelen, cu al său turn decalotat, spune multe despre sexualitatea locuitorilor săi.

Şi stăm în aeroport în Bruxelles, la ieşirea cetăţenilor europeni de rangul al doilea.

Nimic.

Căutăm privirile tuturor, ne holbăm la ei, îi tragem de mustăţi, ieşim afară din aeroport şi intrăm înapoi, dăm bip la hotel – nimic. Unde naiba eşti, bă chauffeur?

Mergem la informaţii: bonjur, găinile noastre-n curtea voastră, unde Manneken Pis e şoferul nostru? Zi repede! Că dacă nu, mă apuc de cântat la acordeon aici la voi în Belgia şi-mi fac palat în Slobozia!

Tanti de la informaţii – fireşte – se face că caută pe calculator, dar sigur – sigur! – se juca Tetris.
– Nu ştiu, je ne sais pas, oh là là!
– Nu mă ajuţi, domnucă scumpă, zic eu.

Trecuse deja vreo juma’ de oră, şi şoferul nostru era mai absent ca neuronii în  clădirea Parlamentului. Într-un final, colega mea, după ce-i scrutează luuuung, lung-lung, merge către o gaşcă de şoferi care îşi aşteptau clienţii şi îi întreabă dacă nu cumva vreunul din ei nu trebuie să ne ducă la Mechelen!
– Mais oui, sare unul ascuns pe după un stâlp.

Ce ciocolata şi trufele mă-tii aia belgiancă faci, visezi?!
– Pe noi ne aştepţi? Le gropaire et son collegue?
– Bien sur!

Jur că omul se dădea pe net pe tabletă sau se juca Angry Birds, în loc să stea să-i aştepte pe pârliţii de români cu zâmbetul ăla tâmp de şofer pe obraji, şi cu numele nostru pe tabletă, că amu s-or modernizat.

În fine, ne suim bagajele în dubă (băgaţi site-ul de cultură în dubă!) şi pornim – prin blocaje de autostradă şi o vreme de zici că soarele avea un ecran de lapte negru – către Mechelen, unde trebuia să intrăm în pită şi-n training de dimineaţă. Mai ales că uite ce postere aveau colegii din Mechelen pe pereţi!
ficat ficat

Ajungem după o oră jumate. Colega mea nu se rabdă:
– Dă-i 5 euro.

I-am dat, pentru că merita.

Ofofofofof, mor toţi ţiganii când vine Groparu…

14 lovituri, dă-i și tu!