Delegatie in Australia – partea 666

Țin minte că șoferul nostru de taxi era ditai vitezomanul în drum spre aeroport (plecam spre Melbourne, de la Sydney): mergea cam cu 100.00000001 la oră, cert e că depășeam marea majoritate a mașinilor de pe autostradă. Ce e drept, depășeam fiecare mașină la 15 minute (ăia chiar mergeau cu 100 la oră). La fel de cert e că am dat de regele șoselelor în Australia, un fel de Mad Max, care mergea cam cu 101 la oră, ăla o fost singurul care ne-o depășit, cam în 5 minute.

Țin minte că dacă la intrarea în Sydney n-o avut nimeni treabă cu laptopul meu, în aeroport spre Melbourne m-o oprit nenea de la poarta aia de securitate: că ce e cu laptoul ăsta. Io, senin, păi e de firmă. Nu-nu, ce e cu gaura aia ca o fantă pe fund. Păi aia e pentru docking station. Pentru ce?, întreabă nenea mirat – era un indian simpatic de altfel, probabil un as al tehnicii pe la el prin familie. Bă nene, sunt firme care au un fel de cutiuță specială pe birou, legată la tastatură, mouse și monitor. Cân’ meri cu leptopul la birou, îl înfigi în cutiuța aia și practic ai un calculator normal (IT-iștilor, pe vremea aia nu se lucra cu două monitoare, cum văd că e acuma moda prin ferme, atunci încă eram întregi la cap). Ce s-o supărat al meu, păi el își luase cel mai scump laptop de la Acer (o firma care face un fel de laptopuri) și nu avea slot pentru docking station. Lasă, l-am consolat io, că io am slot da’ nu am docking station la birou. Și nici nu simt nevoia.

Nu țin minte deloc la ce hotel am stat în Melbourne, știu doar că era tot în centru, tot de 5 stele. Dar țin minte ca ieri că m-am îndrăgostit instant de orașul ăla – absolut toată lumea era linștită și flexată, spre deosebire de ăia din Sydney, pe care parcă îi aștepta Satana acasă. Și orașul arăta mai altfel, nu știu cum să zic, mai provincial cumva. Io fiind provincial iubesc mult mai tare orașe gen Cluj, Sibiu, Brașov, dacă e să le compar cu Bucureștiul; așa și Melbourne comparat cu Sydney. Plus ăia de la curs, fenomenali oamenii, mult mai calmi și mai faini decât mă așteptam. Unul singur nu o gustat una din glumele mele nesărate, îmi tot făcea morală că de ce fumez. Ce-i bă, și tu bei cafea cu lapte de soia și nu m-am luat de tine să nu mai bei prostii. Cert e că în 2012 ăla probabil mai bea cafea cu lapte de soia, io mai fumez.

Țin minte că în Melbourne am fost la ceva restaurant, singurul din toată Australia unde am găsit pită normală, ca la noi acasă, nu cozonac de-ăla ciudat de-al lor. Ca idee, restaurantul era italian, da’ ca să vă faceți idee arăta exact ca o cantină de fabrică de pe vremuri de la noi, cu beton de-ăla cenușiu pe jos și scaune de-alea urâte foc, atâta că era mic, cocoțat undeva la o mansardă de casă și avea minim 300 de scaune într-un loc în care cu greu aș fi putut băga mai mult de 50. Și toate scaunele ocupate. Deci îmbulzeală cât cuprinde.

Țin minte că ne-am dus la un cursant de-acolo, invitat la cină (om la 40j’ de ani, cu 3 prunci), ne-am dus cu taxiul, stătea ăsta la 100 de kilometri de servici, n-avea nici o jenă să facă naveta cu autobuzul; noi am luat taxiul că era nevasta gravidă, era tot cu punga la gură. În fine, i-am zis șoferului cât de mult îmi place Melbourne și că ăsta e un loc unde oamenii clar trăiesc mai mult. Omul, genial: nu trăiesc mai mult, e plictiseala mare, li se pare numa’ că trăiesc mai mult. Ăsta era ceva african, fugit de acasă de mic, trăise inclusiv în Grecia, Italia, Canada și America, până ajunsese în Melbourne. Și totuși, l-am întrebat, cum de ai rămas aici? El, senin, păi deja îs bătrân, am peste 50 de ani, am prunci mici și ăștia au o protecție socială grozavă, nu trebe să mă agit io dacă am bani de școală sau nu pentru prunci – plătește statul dacă nu am io.

Țin minte că la colegul am mâncat carne de cangur, la ei se vinde ca și carnea de vită, la alimentara – o pus ăsta 10 grame de carne și 2 kile de verziruri în farfurie, abia l-am convins să inverseze proporțiile. Și dacă tot i-am dus pălincă de acasă (topește grozav grăsimea de cangur o pălincă de la noi), o zis că dă și el un vizichi special, de costă 1500 de lire sticla. Bun, am zis io, hai că facem altfel, uite, te învăț să bei pălincă (vai mama lor bă, ăia chiar nu știu să bea) și apoi vedem și de vizichiul tău. N-o prea prins colegul mișcarea, numa’ ce l-am văzut că pișă ochii după un ștoamper (cum zicem noi p’acilea la păhăruțul ăla mic de pălincă), noroc cu nevastă-sa, am avut și io cu cine să beau cât de cât. Când am ajuns la vizichi, m-am prins de ce nu știe ăsta bea: primea câte o sticlă de vizichi de-ăla o dată pe an, de la ceva preten din Anglia, și țuca la sticla aia un an întreg, până venea ailaltă. Da’ gheață punea în pahare, nu se încurca…

Așa, ca de încheiere, cea mai tare poză făcută de mine la australopiteci (o las mare, să puteți și voi citi):

Să vă zic istoria pozei: m-am dus într-o pauză de curs la ăștia la budă. Bă, cam puțea, un miros destul de greu, cam ca la noi prin gări. Bă, cam puțea de te rezemai de pereți. Și mă duc io la șușu, apoi să trag apa la pișuar, să apăs un buton, să văz un senzor de mișcare, ceva. Nexam. Geniu, ca de obicei, am zis no, asta e, oi duce apă de la chiuvetă, îmi fac palmele căuș, așa-mi trebe dacă n-am întrebat cum să mă piș prin Australia. Ceva nu-mi mirosea mie a bine, nici la propriu și nici la figurat, prea era mirosul ăla persistent, înseamnă că și alții o pățiseră. Apoi am văzut afișul ăsta – neapărat am dosit aparatul foto, că nu era voie să faci poze în incinta întreprinderii, ca să zic așa, și neapărat am ținut să am amintire de la buda aia.

Deci avem microbi care papă pișulică și de-aia nu tragem apa? Se pare că da! Deci mirosul ăla nu era mirosul acru de pișat, vorba cântecului? Nu. Era mirosul acru de transpirație al clasei muncitoare bactericești, care muncea din greu să curețe pișoarul de mizeriile făcute de mine. Parcă și vedeam bacteriile asudând din greu toată ziulica să aibă ce duce de mâncare acasă copilașilor, seara: uite tati, ăsta e pișulică special, o venit un nenea de la Cluj, ăsta bea pălincă, are pișulică aromă de prună…

Mai țin minte că îs prea multe de spus despre țara aia fenomenală, mult prea multe – am rămas fascinat și cu gândul să mai ajung măcar o dată pe acolo în viața asta, să văd și io piatra aia mare și roșie din centrul Australiei, să văd și io cum pictează boșimanii cataroaie la ei acasă, nu să le cumpăr din aeroport la 10 dolari bucata, să văd și io opalul la mama lui, în mine, unde locuiesc oamenii sub pământ de cât e de cald și joacă golf noaptea, cu mingi fosforescente… închei zicându-vă că pe doi oameni dragi nouă, din Australia, îi cheamă Anne, iar pe celălalt Andrew, iar pe pruncii noștri îi cheamă Ana și Andrei. Plină lumea de coincidențe.

Data viitoare venim acasă cu coșmarul oricărui călător cu avionul, British Airways.

Guest post de la corespondentul nostru special din Australia Nârţoagă zis Pârţoagă.

12 lovituri, dă-i și tu!