Delegaţie în Australia – III

Pentru că tot ne trezeam la 6 dimineața (morning sickness la nevastă), apucam să mă uit la tembelizor; nu țin minte să fi văzut un film, un concert, ceva, da’ țin minte ca ieri știrile de dimineață:

Am învățat să aplic fix invers ce zicea tanti aia de la meteo: dacă zicea frig de rupe, era clar că-i cald (fiind luna iulie, normal că australopitecii îs pe invers și la ei e iarnă) – așa am și ajuns la zoo, că o zis că ninge și or fost 20 de grade.

Am învățat o diferență mică între inglișii din Anglia și inglișii de peste mări și țări: în ianuarie, când eram la Londra, văzusem la televizor ceva cretinitate în formă de bicicletă, care se lega la televizor și dădeai drumul la ceva joc. Și pruncul tău, care stătea la maxim un metru jumate cu ochii beliți în televizor (avea un cablu infernal de scurt drăcia aia), dădea ca apucatul din pedale să evite tot felul de obstacole care îi apăreau pe ecran. Toate acestea pentru modica sumă de 3000 de lire (I shit you not, costa minunea aia ca la 150 de milioane în leii noștri).

În iulie, am văzut aceeași drăcie promovată în Australia, unde numa’ nu se vindea, dom’le, nu se vindea! Și îl întrebau pe un nenea pe stradă ce părere are de bicicleta de se leagă de tembelizor să pedaleze copilul, că era moca, 300 de dolărei de-ai lor (I shit you not, ca la 6 meleoane și ceva, leii noștri vechi) – nenea, senin, păi de ce să vreau să-mi leg copchilu’ de tembelizor? Are bicicletă normală, toată după-masa merem prin parc să pedalăm.

No, ia ghiciți care țară are problemă cu pruncii, că mai mult de jumate îs obezi.

Ca să închei cu televizorul, am văzut cum lovește globalizarea cam peste tot: uzinele Ford, parcă, tocmai își închiseseră porțile australopitece și or lăsat o gașcă pe drumuri. Plus… Qantas! Bă, or dat ăia afară mentenanța de avioane din Australopitecia și or “externalizat” serviciul spre ceva țară mai săracă, gen Indonezia. Și vedeam la tembelizor cum or făcut ăia revizia la ditai 747-ele: ceva cablu de date, în loc să îl înlocuiască, îl prinseseră cu capsator. În plus, descoperiseră ăștia în fuselaj ditai crăpătura de 6 metri. Nu centimetri, metri! Și ăla de la Qantas măcănea senin că “vom analiza situația”. Asta fiind singura companie din lume la care încă nu le-or picat avioanele din văzduh. Bag samă că alții or externalizat mai repede serviciile către tot felul de țări bananiere.

În rest ce să vă zic, la training o fost ok, pauza de masă în schimb era divizată în două: prima tură era nevasta fugind către ceva budă, afternoon sickness (da bă, venea bebele), apoi ea mâncând inevitabil același cartof copt cu smânână și șuncă, io toate chinezăriile posibile – asta la food court, era prima dată când auzeam termenul. Acuma avem și noi, tot misterul s-o dus, mi se pare una din marile porcării ale lumii moderne – toată lumea mănâncă la food court, mai ales dacă ești corporatist limitat la minte, trup și timp liber.

O venit și sâmbăta, zicea tanti de la meteo că vine gerul Bobotezei de iulie pe la ei, i-am și zis la nevastă, clar, avem o zi liberă să facem ce vrem, o să fie cald și frumos. Și pentru că gerul s-o transformat în 21 de grade, am zis că gata, merem și noi la zoo. La care zoo trebe neapărat să iei vaporul, da? Că de fapt e ceva insulă. Așa că ne-am dus în port, unde, surpriza majoră pentru mine, era chiar opera house aia – cred că v-am mai zis, e tot un fel de opera maghiară de stat, ca la Cluj, atâta că probabil îi zice opera australiană de stat. Nevasta săraca o tot insistat să o văd, ea fusese chiar și la operă, își rezervase bilet încă din Românica. Ce am înțeles io din opera house – nu vă supărați, da’ o budă nu aveți pe aici? Nu vreau să vă zic ce priviri consternate am primit…

No, și ca să începem iar cu poze:

Cangur la hodină

Altu’, mai distrus de somn decât primul

Wombat cu cracii la deal, somn de voie și ăsta:

 

Ce să vă zic, fără cuvinte. De vis. Incredibil. Gândite toate cu cap, mai puțin coada aia imensă la hodogi, că au și ăia semne de-alea cu revin în 10 minute și dus e maică, probabil acasă să dea de mâncare la găini.

Și unde nu aveau ce pune, or pus:

Ca să mă enervez în continuare, vă mai pun o poză, făcută la întoarcere:

m-am îndrăgostit de copacul ăla mai tare decât de orice pe lume, e fix pe malul apei, acolo e o insulă, oamenii fac naveta cu vaporul la oraș, fiecare pe la serviciul lui – bă, am văzut o mașină pe toată insula aia. Am întrebat-o pe ghida de pe vasul ăla cu care ne plimbam ce e cu insula asta – cretina, senină, să știți că e foarte scump aicia. Mi-o mai zis una prin ceva aeroport din europa să nu mănânc la Harrods că e scump, am contrazis-o, m-am răzgândit, cu asta nu mi-am mai pus mintea… Tot tanti asta ne arăta unde și-o făcut Mel Gibson casă. Bă, bucurați-vă, e cam ca la noi în Florești (Pipera pentru ăia din Bucale), toate erau îngrămădite gard în gard, n-aveai loc de dat o oiște.

Închei cu încă o poză, iar data viitoare vă zic de restaurantele pe unde m-am dat cu nevasta în Sidney.

 Guest post de Nârţoagă “Dundee” Pârţoagă.

17 lovituri, dă-i și tu!