Delegaţie în Australia – 2

Am ajuns seara târziu în Sidney, atât cât să constat cu surprindere că am ajuns io și laptopul din spinare și cam atât. Geanta mea, cu toate hainele și costumul de trainer (da bă, aveam costum special la traininguri, dacă nu mă îngraș prea tare o să fie bun și de înmormântare, că e negru și sobru și clasic). No, iară panic mode ardelenesc, ce mă fac fără bagaje? Ce face toată lumea, hai să reclam dispariția bagajelor.

O coadă cum în viața mea n-am văzut: din povești am aflat că nu mai puțin de 3 măgăoaie de-alea mari de 747 erau fără bagaje, deci pe puțin mia de oameni la coadă la reclamații. O sun pe nevastă, care mă aștepta nerăbdătoare și îi zic tu fată, stai o țâră, am rămas fără costum de training și pălincă, nu mă pot duce așa din aeroport, să văz ce fac să le recuperez. Și am stat așa, ca la 3 ore la coadă. Deja fierbeam de nervi, că eram și cam fără țigări în bot de ceva vreme – când ajung în față, ce să vezi, minune, persoana aia unde trebuia să depun reclamații era o tanti gravidă, cred că stătea să nască. Vă jur, era transpirată și gâfâia de numa’. Am și întrebat-o primul lucru, sunteți ok, trebuie chemată ambulanța? Ce ambulanță dom’le, vezi-ți de treabă, zi cu ce treabă pe la mine. Apăi no, ca tătă lumea, am rămas fără bagaj. Tanti, foarte sec, clar, ați vinit de pe Hidrău, toți pe care îi vedeți aici or venit via Londra. Ce să zic, mă bucur…

Pentru ăștia care nu știți, când vi se pierde bagajul aveți dreptul la o minimă despăgubire din partea companiei cu care ați venit, dacă nu bani, măcar un emercency kit, o periuță de dinți, un biscuite, ceva, depinde de la țară la țară. O întreb pe tanti de unde să iau așa ceva, se uită aia la mine ca la picatu’ de la Cluj, domnule dragă, nu de la aeroport, trebe să mereți la sediu în Sidney, ăia vă ajută.

Am mai stat așa, preț de o oră la scanat de bagaje (în Australia scanează ăia și la venire, nu numai la plecare, să nu bagi în țară ceva ce ar putea dăuna florei și faunei de acolo), era în fața mea un chinez cu o geantă mai mare decât mine (și io am aproape 2 metri), toată plină cu alimente. Și nenea ăia de la raze X s-or adunat toți în jurul genții chinezului și verificau meticulos fiecare pachețel de mâncare în parte. La noi în Cluj era muuuult mai simplu, îți confiscau geanta cu totul și la revedere. No, or ajuns ăia și la mine și la rucsacul meu cu laptop, s-or uitat cam câș, atâta tot? Io, sec, aș fi vrut să am și geanta să v-o arăt, da’ ați pierdut-o, voi ăștia de la Qantas. Vă mulțumim domnu’ și bine ați venit în Australia. Asta era sâmbăta.

Bă, acuma ce vă zic nu e chiar frumos: nevasta și colegul cu care era acolo stăteau în ceva cartier mai mărginaș, Paramatta pentru cine cunoaște. Ca să vă dați seama cât era de departe de centru, pot să vă zic că or dormit ăștia doi (și nu o dată) la fermă, că era prea departe să meargă până la hotel și să vină a doua zi la lucru, la prima oră. Așa că or dormit pe mese, prin sala serverelor.

Asta până am venit io – duminica mi-am luat nevasta de o aripă și ne-am mutat în buricul târgului (colegul plecase acasă cu o zi înainte de a veni eu), la hotel de 5 stele, peste drum de unde aveam treabă. Adică în loc să facem nu știu câte ore cu trenul până la fermă, treceam strada și eram acolo. Acuma înțelegeți la ce folosește un costum de trainer? Programecii pot dormi pe mese, da’ noi, cu trainingurile și alte alea trebe să stăm la 5 stele, să știe clientul ce șmecheri suntem.

No, revenind, trebe să înțelegeți că ceva de programator am și io în sânge: am venit din Cluj până în Sidney cu blugii cei mai vechi cu putință, că alții nu aveam și de spălat nu se punea problema să-i spăl, ceva tricou de 2 lei, șifonat dar curat și ceva adidași în picioare. Și cu astea am și rămas, că bagajul meu era prin Africa de Sud, cum aveam să aflu ceva mai târziu. Așa că fiind duminică, mi-am luat nevasta de o mânuță și am ieșit în oraș, să vedem și noi una-alta, adică să-mi iau io ceva haine.

Și iaca și prima poză:

N-o să ghiciți veci de ce am pus poza asta, așa că vă dezvălui tot io misteru’: turbanele alea două le vedeți? No, ăla negru avea o etichetă ieșită (și îmi pare grozav de rău că nu se vede în poza asta), etichetă pe care scria… Nike! Cum bă, ăștia de la Nike fac turbane de-alea de indieni? Pe forme și culori, maică, pe alese.

Și asta am făcut mai toată ziua, poze aiurea – asta până m-am prins că vine noaptea, nu mai e nimica deschis și io tot nu am haine de training. Printr-un mare noroc am găsit deschis la o alimentara de-aia de haine, de unde mi-am luat o pereche de pantofi de piele de cangur (am și mâncat cangur, dar asta mai încolo), plus o cămașă cu două numere mai mari să acopere jegul de pe blugi. Înainte de a rămâne perplecși, vă zic că în Australia eram fix cu aceeași nevastă care nu mă lăsase să cheltuiesc diurna în Malaezia, ca să avem de plătit ratele la apartament, așa că și în Australia aplicam aceeași politică, nu dăm banii aiurea. Și cum de ăia de la compania aeriană nu dădeam nici cum, mi-am zis că nu dau peste două sute de dolari (australieni, ce e drept, pe vremea aia erau cam la 2 lei și un pic) pe un costum, mai ales că io am costumul meu, ăla de la nuntă, nu ne batem joc de bani aiurea.

A doua zi, colegul nostru care se ocupa de relația cu clienții de acolo o venit în vizită la training și o înlemnit pe loc: adidași vai mama lor, niște blugi vechi de mai rar, plus o cămașă care stătea pe mine ca pe o sperietoare. Omul, crispat, mă bucur de cunoștință, am auzit io că tu ești mai non-conformist, da’ nu știam la ce să mă aștept. Termină bă, mi-or pierdut ăștia bagajul, aveam acolo inclusiv costumul și manualele de curs. Îmi iei tu alt costum? Omul, vizibil încurcat că nu știu, să văd, să povestescu cu managementul companiei; lasă bă, i-am tăiat-o scurt, am povestit io și nu decontează niciun costum.

Așa că în seara aia mi-am luat și costum, și cămașă de care trebe, și curea – pe banii mei, da? Măcar acuma aveam cu ce asorta și pantofii de cangur, de care îmi fusese milă inițial. Și în afară de pantofii ăia, pe care i-am aruncat după mai bine de 3 ani purtat aproape zilnic, restul încă mai țin – nu cred că or să mă mai îngroape cu costumul de la nuntă, că m-am îngrășat, da’ ăsta de trainer, luat din Australia lunea seara (16 iulie 2007, pe la 10 seara, pentru curioși) încă e bun și destul de lărguț, sper să mă țină până atunci.

Data viitoare despre grădina zoologică și opera lor, care e tot un fel de opera maghiară de la Cluj, atâta că arată altfel și a lor e australiană și ceva mai celebră – în nici una din ele nu am găsit buda (toaleta, în traducere).

Cine știe cine a scris textul asta nu primește nimic!

9 lovituri, dă-i și tu!