Delegaţie în America – the sleeping beauty, partea IV

În Joia Mare după Microsoft TechEd, ne-or dus ăștia la parcul de distracții Universal. Da, ăia cu filmele vieții. M-am plimbat pe planeta asta încoace și încolo, am mai văzut una-alta, da’ chestiile gigantice à la Statele Unite nu. Acolo totul e imens – vorba lor, au spațiu să se extindă…

No, da’ să revenim la oile noastre americănești: cred că în ziua aia or sughițat 15.000 de oameni plus mamele lor; ăștia de la Microsoft or închiriat tot parcul de distracții de la 7 jumate seara până la miezul nopții. Cu alte cuvinte, toți ăia care nu erau de la TechEd or fost dați afară cam pe la 7 seara, să ne facă nouă loc. Când de gândești că cei mai mulți dintre ei și-or planificat concediul cu luni înainte, le cam dai dreptate că înjurau plini de patimă pentru câteva ore pierdute aiurea din cauza noastră. A propos, mama, cred că te-or salutat cu căldură cam 5000 de oameni (ăia dați afară), dar stai liniștită, or mai fost minim 10000 de mame salutate din aceleași motive. Îți transmit și pe această cale cele mai bune urări din partea ălora dați afară din cazua mea și a celor ca mine.

Nu vreau să vă plictisesc foarte mult cu prostii, vă pun doar 2-3 poze, irelevante de altfel:

Mi-o plăcut intrarea, atâta tot.

Trăznaia aia îmbârligată e noua atracție a parcului, incredibilul Hulk. După ce am stat la coadă mai bine de jumate de oră, îi văd pe cei doi colegi americani cu care eram că se pun la altă coadă, nu la asta care merea relativ repede. No?, fac io. Că hai că dacă tot vii pe roller coaster, ce-ar fi să merem pe locurile din față? Țin neapărat și morțiș să vă zic că io în viața mea de om nu m-am dat pe prostii de-astea. Mai mult, chiar mă uitam pe Discovery la un moment dat la ăia care mereau în tătă lumea să caute cele mai tari coaster-e de-astea, sau cum le zice, și mă gândeam câtă minte trebe să ai să te pasioneze prostiile astea.

No, revenim, stăm la altă coadă ca să ajungem pe primul rând de scaune, vedeam deja drăcia aia în care urma să ne urcăm, mai vedeam oameni cam palizi care se dădeau jos, etc, și zice unul din colegi bă Călin (ei încă nu știu de Nârțoagă și alte altea, mă cred om normal. Oarecum), dacă crezi că nu e ok, nu merem în față. Că nu vrem să ți se facă rău, mai ales că nu ai mai fost pe drăcii de-astea și Hulk ăsta e cam turbat. Când îmi tot ziceau ei, tocmai ce oprește trenulețul ăla sau ce era și se dă jos o fătucă de maxim 8 ani. Bă, futu-vă muma în cur, adică aia poate și io nu (tot așa am ajuns să mănânc ceva goange prăjite prin Asia, cum adică, ăla de 2 ani poate și io nu?, da’ aia e altă poveste)? No, clar că merem în față.

Altă poză:

Deci bă nene, dacă ești gras, vezi că deși nu este de ce să-ți fie rușine, ia du-te matale pe rândurile 3 sau 6, acolo e de tine. Și am văzut oameni care or trebuit să meargă, că erau așa, mai dolofani, cam la 3 chintale bucata.

No, ne-am dat. Și n-am murit. Mi-o plăcut? N-aș putea spune. How did you like it? I smelled bacon. S-or uitat ăia doi la mine, unde draci ai mirosit tu șuncă? Să vezi și să nu crezi, chiar era ceva restaurant în zona aia, chiar aveau bacon.

Și da, mi-o plăcut parcul ăla de distracții de am murit. Mai ales că eram cu colegii ăștia demenți din America, evident că or prins-o pe ceva tanti în offside, aia era ceva ghicitoare parcă, cu cărți de-alea de tarot (glumă bestială: I played Solitaire with Tarrot cards. Five people died). Or luat-o ăștia la oha, cum o cheamă de fapt, câți ani are, etc. N-or aflat ei vârsta femeii, dar parcă avea ceva fată de 16 ani, unul din colegi îi dăduse femeii 24 de ani, așa, de compliment. Apoi compliment genial pentru cât de bine arată, mai ales că are fată de 16 ani: I knew I was aiming low with 24, but really? A 16-year old doughter?

Doar atâta mai am de zis (de repetat, de fapt), șeful mare din America către colegul român cu care eram (șeful mic din România cum ar veni); trebuiau să ajungă ASAP la autobuz, altfel dormeam prin fața parcului de distracții. În fața lor era o dolofană pufoasă, ca să zic așa. Șeful mare către colegul român: follow the target. Colegul român: ? Șeful mare din America: what, I didnt say it was a good target.

Da, o fost ok, mi-o plăcut.

Dar să continuăm periplul nostru mini-americănesc. La aeroport, a doua zi:

Bă, sincer, voi vedeți ce e acolo? Ai voie să fumezi doar de cealaltă parte a coloanei? WTF??? Și vedeți unde e scrumiera? Plasată pervers nici într-un capăt, nici în celălalt. Așa, ca să poți lua o amendă dacă are unul de la security o zi proastă? Și sincer, 6 cafenele Star Bucks doar în zona intrării din aeroport? Nu, nu pe lângă aeroport, în aeroport. Care nici măcar nu așa mare.

Și ne-o învârtit nenea ăla cu taxiul ăla sau ce era 15 minute până ne-o lăsat la intrarea unde trebuia, după părerea lui. Pretene, hai la Cluj să vezi minunăție, chiar dacă mă lași la ușa greșită, știu să mă duc singur la aia bună, care e chiar lângă. Că pe una scrie Internal Departures, pe ailaltă scrie External Departures. Sau cineva credea că nu ne putem deplasa pe piciorușele noastre 50 de metri, că mai mult nu era?

A, încă ceva: dragă conducere a aeroportului din Orlando, de unde mama dracului v-o venit ideea să puneți muzică simfonică non-stop? V-o pus cineva manele în Românica și acuma vă răzbunați?

Dar hai să revenim.

Și acuma minunatul oraș pe numele lui Winston-Salem. Habar nu am dacă are de-a face cu vrăjitoarele din Salem, da’ pe mine m-o vrăjit orașul ăla. Ca suprafață e mai mare decât tot județul Cluj, ca populație bate cam la jumate cât Cluj-Napoca, poate nici atâta. Și se vede:

Așa arată la ei o străduță dintr-un cartier. Toatele carele este, îngrijite și curate. Și nu, nu e cartierul de bogătani, ăștia îs mijlocașii, cum ar veni pe la ei.

Așa arată o casă de sub 300 de mii de euroi. Nu vă zic că mai avea în spate pe puțin 1000 de metri pătrați (dreptunghiulari, dacă mă întrebați pe mine) de teren. Se aude, bă ăștia din Pipera, Andrei Mureșanu (ăsta e în Cluj) și de aiurea? Voi pe ce mama dracului cereți dublu?

Bă, mai vreți? Luați d’acilea:

 

Cel puțin în cartierul ăsta aveau o gașcă de lacuri de-astea. Aveți pești, întreb io? Da, păi aici vin pruncii noștri la pescuit, zice șeful nostru ăsta mare din America (patronul, cum ar veni). Voi vă dați seama ce probleme au ăștia? Nu, nu vă dați. Cea mai mare discuție între un părinte și un prunc o fost că o prins pruncul un pește cât China de mare, la care i-o dat drumul înapoi în apă. Și l-o dojenit tac’su, că de ce i-ai dat drumul, că ăla mare îi mănâncă pe ăia mici, la propriu. Păi așa facem cu toți, le dăm drumul. Mari probleme, clar.

Mai țineți minte casa aia de sub 300 de mii de euro? Fix peste drum au piscina cartierului, un mini-ștrand în care au nu mai puțin de 3 salvamari – de fapt niște prunci de la colegiu, pe perioada vacanței.

Bă, cum mama dracului voi puteți și noi nu? A, păi e foarte simplu: până la urmă e vorba de înghesuiala specifică Europei, asta e. Și unde este spațiu și se construiește, cel puțin la Cluj, e lăcomia muuuuult prea mare. Groparele poate să depună mărturie aici, cu Floreștiul vieții, unde toate îs băgate una în alta.

Cum fac ei toate astea? Păi destul de simplu: în primul rând impozitul pe casă e de 1 – 1,5 % din valoare casei. Deci dacă ai casa de 400 de mii de para, plătești între 4000 și 6000 de para, doar impozitul pe casă. Șmecheria aici e că doar o parte din bani merg la guvern, ce mai mare parte rămâne loco, pentru comunitate. Ar mai fi și altceva? A, da, taxa de comunitate! Dacă vrei să stai în cartierul ăla, plătești extra cam 800 de para pe an. Ăia îs banii care rămân în cartier, nu merg nicăieri. Aa, acuma înțeleg io cum mama dracului aveți voi piscină cu salvamari plătiți, acuma înțeleg io ce e cu terenurile alea meseriașe de tenis care arată atâta de bine că ți-e milă să calci pe ele, plus teren de soccer și câte or mai fi. Și pistă de alergat, prin pădure. Unde îmi săreau în față iepurași, plus găsit broaște țestoase.

Și am mai văzut o treabă care mi-o dat de gândit; zice patronul nostru vezi casele alea? Că îs mai mici și nu au atâta teren? Da, le văd. Acolo stau în general membri mai săraci ai comunității, gen pensionari. Și pentru că nu mai pot să mai întrețină casele și terenurile pentru că îs bătrâni, din banii ăia ai comunității angajăm pe cineva să aibă grijă și de astea.

Bă fraților și surorilor întru gropărisme și nârțogisme! Cât de greu poate fi să facem și noi așa ceva în Românica noastră dragă? Cât de greu poate fi să învățăm iar bătrânii noștri că dacă ne repezim la plasa lor e pentru că vrem să-i ajutăm, nu să le furăm jumătatea de franzelă? Cât de greu poate fi să îți rupi 3 zile într-un an să ajuți pe cineva, așa cum o făcut Groparele cu Zolty Bogata (o făcut el mai multe și mai bune, da’ nu dau io pe goarnă trebile astea, e treaba omului s-o facă dacă vrea)? (nota Groparelui: Nârţoagă, ticule, cam prea de puţină vreme eşti în blogosferă ca să o dai pe reclame neplătite!)

Dar să revenim, că îi blog de distracție, nu de morală: dacă urăsc ceva în viață, organic, e să mă duc cu sufertașul cu mâncare de acasă. Nu că e grozavă și ieftină mâncarea în Cluj, deși sunt locuri unde e, dar de fiecare dată când văd punguța aia cu plastice pline cu haleală, îmi piere orice chef. Instant mă văd transportat în America anilor ’50, când, cum am văzut io în filme, toată lumea ieșea pe ușă cu ditai gentoiul cu mâncare și punea umărul la construcția a ceea ce avea să devină America de azi. Și aici am înțeles io că mă pot disocia de un muncitor american de acu’ 60 de ani – bă, or trecut 60 de ani, nimeni nu mai merge cu mâncarea în sufertaș la job, toată lumea mănâncă la un restaurant, ceva. WTF! Doar n-o să fiu io muncitor american din anii ’50. Greșit. Acuma, în 2012, tot cu mâncare de acasă se duc oamenii, ca și noi. Ce ne diferențiază e că ei au niște cutii drăguțe, personalizate, în timp ce noi încă mai ducem zama de acasă în celebrele borcane de 800. Și nu moare nimeni, bă.

A propos, am scris asta pentru că nevasta acuma e cu pruncii în concediu și sigur nu citește postarea asta – de 6 ani încerc s-o conving să nu mai merem cu sufertașu’ de acasă și numa’ nu am cu cine.

Data viitoare venim acasă, nu înainte de a trage o tură foarte scurtă prin Charlotte, un orășel de provincie tare drăguț, după vorbă, după port.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă zis şi, pe româneşte, der Amerikaner

20 lovituri, dă-i și tu!